De la Guayaquil la Cuenca

Intre Guayaquil si Cuenca e un drum de 3 ore, care urca 2500 de metri prin trei zone climatice diferite.

Lasam in urma Guayaquil cu pamanturile sale salvate din mlastini, pentru a intalni campuri infinite de trestie de zahar ce, in mai putin de un sfert de ora, se transforma in campuri de orez.
Linia orizontului, la inceput distanta si plana, e intrerupta si ondulata de dealurile impadurite ce servesc ca fundal pentru orezarii.

 

Apoi, vin plantatiile de cafea si banane. Ultimele ne insotesc pana la poalele Anzilor, cand intram in padurea tropicala. Urcam prin ceata si verde, printre pereti vulcanici abrupti acoperiti de vegetatie, printre cascade ce cad din padure, trecem peste rauri si intr-o ora suntem deasupra norilor. Sub noi, mar de nubes.

 

Si intram in parcul national Cajas: podis inalt inconjurat de munti, lacuri vulcanice, paduri, pasuni baltate de vaci si lame, de stane si fanare.

E frumos frumos, atat de frumos incat imi aduce aminte de muntii de acasa.
Si cu bucuria asta, am ajuns la Cuenca.

Guayaquil

Etern optimista, m-am straduit sa imi placa Guayaquil (asta pentru ca orasul plecase in dezavantaj, din cauza unor povesti ingrozitoare cu sechestrari, batai in drum catre ATM, morti subite si inexplicabile). Cei din jurul meu s-au straduit si ei, plimbandu-ma in zonele frumoase, moderne si bogate ale orasului.

Orasul vechi, cu casele coloniale de pe malul raului Guayas, transformate in galerii, ateliere, hoteluri si baruri. Orasul contemporan, cu zgarie-nori si parcuri ingrijite. Orasul bogat, cu cartierele de vile ascunse de garduri inalte si centrele comerciale epatante. Totul sub cer albastru.

 

Totusi, toate lucrurile bune nu reusesc sa scuture praful, smogul si gunoaiele care acopera cartierele marginase (cartiere de invaziune, unde oameni din provinciile sarace care vin la oras isi fac case unde se nimereste, pe dealurile din jur, fara plan, fara strazi, fara canalizare), casele gri si mizele din orasul vechi, pitite in spatele celor colorate, "de la strada", senzatia ca nu poti sa respiri, pielea lipicioasa si sfaturile de "pe aici, nu", "tine bine geanta", "nu lua taxiuri. sub nicio forma", "uita-te in spate".

Dar, cum majoritatea lucrurilor frumoase din Guayaquil acum cativa ani nu existau, etern optimista spera in continua schimbare.

Manta

Manta e un orasel de coasta, e asezat frumos si are una dintre plajele urbane celebre printre ecuadorieni, plaja Murcielago ("plaja Liliacul", pe care, seara, nu am vazut lilieci, dar am vazut o bufnita!)

In rest, Manta nu prea are cu ce se lauda, asadar s-a autointitulat "capitala mondiala a tonului" si are si un monument sa o dovedeasca.

(Drept e ca orasul traieste din industria pestelui, mai ales ton, containere de peste pleaca zilnic in patru zari si mai toate negoturile de aici sunt cumva legate de aceasta industrie, de la constructie de barci, la industria frigorifica, la prelucrarea si conservarea tonului)

Crucita

Crucita, sat de pescari. O plaja lunga de cativa kilometri, coaste abrupte la extremitati, ocean revoltat, albastru infinit, pelicani, fregate si pescarusi. Asta daca tii privirea catre mare.

Daca intorci privirea, descoperi o sosea prea aproape de plaja si prea circulata, restaurante modeste si galagioase, pensiuni uratele si chiar si o cearta locala, in care unul dintre grupuri s-a prezentat cu macete. (In final, nu s-a intamplat nimic in afara unui schimb de replici pe tonuri inalte)

Mentine-ti privirea spre mare!

Palaria Panama sau Palaria Montecristi?

Celebra palarie Panama, ce decoreaza capetele exploratorilor chic de prin 1800, este originara din acest sat.

Montecristi, la vreo 20 de kilometri de coasta Pacificului, este inconjurat de dealuri aride, singura zona din lume in care creste paja toquilla, planta din care se tes palariile. 

Pe la inceputul secolului 19, intreprinzatori spanioli au inceput sa exporte palariile catre Europa, prin Panama. Si de aici, nedreptatea. Palaria Panama este, de fapt, palaria Montecristi si se purta in toate zonele de coasta din Ecuador. O poza din Guayaquil din 1900 dezvaluie o strada principala invadata barbati cu palarii. Astazi mai poarta palarie doar agricultorii, politicienii in campanie electorala (traditia da bine oriunde) si turistii.

In functie de cat de fina este tesatura - se spune ca unele palarii au nodurile atat de dese incat tin apa, palaria costa intre 15 si 500 de dolari. 

Aici, o varianta de 20 de dolari pentru aceasta exploratoare chic. :)

Echinoctiu de primavara

Cum nu exista documente scrise, mai toate traditiile indigene din Anzi traiesc doar prin cei care le practica de generatii. Ritualurile sunt recreate intuitiv, cu credinta in insemnatatea lor si cu increderea ca sunt aproape asa cum se faceau odata.

Impreuna cu un grup de prieteni pasionati de cultura indigena, de Echinoctiu am recreat ritualul focului nou in Catequilla, situl arheologic pre-inca aflat pe linia Ecuatorului, pe care indigenii o stiau, iar savantii francezi au calculat-o gresit (celebrul monument La Mitad del Mundo, "Jumatatea lumii" calculata in 1736 sta la cateva sute de metri de Catequilla unde GPSul indica paralela 0° 0' 0").

Aproape de soare, fructe puse in spirala (semn de abundenta si diversitate), ganduri despre Pacha Mama si despre drumurile noastre si foc nou.
Se pare ca indigenii stingeau toate focurile cu o zi inainte de venirea Echinoctiului, iar in ritualul acesta aprindeau foc de la soare, un foc curat, lumina noua care le acompania gandurile si faptele in noul an.

Orhidee

In Ecuador, una din cinci plante este o orhidee. In total, sunt aproape 4500 de specii, dintre care o treime sunt endemice.