De la Guayaquil la Cuenca

Intre Guayaquil si Cuenca e un drum de 3 ore, care urca 2500 de metri prin trei zone climatice diferite.

Lasam in urma Guayaquil cu pamanturile sale salvate din mlastini, pentru a intalni campuri infinite de trestie de zahar ce, in mai putin de un sfert de ora, se transforma in campuri de orez.
Linia orizontului, la inceput distanta si plana, e intrerupta si ondulata de dealurile impadurite ce servesc ca fundal pentru orezarii.

 

Apoi, vin plantatiile de cafea si banane. Ultimele ne insotesc pana la poalele Anzilor, cand intram in padurea tropicala. Urcam prin ceata si verde, printre pereti vulcanici abrupti acoperiti de vegetatie, printre cascade ce cad din padure, trecem peste rauri si intr-o ora suntem deasupra norilor. Sub noi, mar de nubes.

 

Si intram in parcul national Cajas: podis inalt inconjurat de munti, lacuri vulcanice, paduri, pasuni baltate de vaci si lame, de stane si fanare.

E frumos frumos, atat de frumos incat imi aduce aminte de muntii de acasa.
Si cu bucuria asta, am ajuns la Cuenca.

Guayaquil

Etern optimista, m-am straduit sa imi placa Guayaquil (asta pentru ca orasul plecase in dezavantaj, din cauza unor povesti ingrozitoare cu sechestrari, batai in drum catre ATM, morti subite si inexplicabile). Cei din jurul meu s-au straduit si ei, plimbandu-ma in zonele frumoase, moderne si bogate ale orasului.

Orasul vechi, cu casele coloniale de pe malul raului Guayas, transformate in galerii, ateliere, hoteluri si baruri. Orasul contemporan, cu zgarie-nori si parcuri ingrijite. Orasul bogat, cu cartierele de vile ascunse de garduri inalte si centrele comerciale epatante. Totul sub cer albastru.

 

Totusi, toate lucrurile bune nu reusesc sa scuture praful, smogul si gunoaiele care acopera cartierele marginase (cartiere de invaziune, unde oameni din provinciile sarace care vin la oras isi fac case unde se nimereste, pe dealurile din jur, fara plan, fara strazi, fara canalizare), casele gri si mizele din orasul vechi, pitite in spatele celor colorate, "de la strada", senzatia ca nu poti sa respiri, pielea lipicioasa si sfaturile de "pe aici, nu", "tine bine geanta", "nu lua taxiuri. sub nicio forma", "uita-te in spate".

Dar, cum majoritatea lucrurilor frumoase din Guayaquil acum cativa ani nu existau, etern optimista spera in continua schimbare.

Manta

Manta e un orasel de coasta, e asezat frumos si are una dintre plajele urbane celebre printre ecuadorieni, plaja Murcielago ("plaja Liliacul", pe care, seara, nu am vazut lilieci, dar am vazut o bufnita!)

In rest, Manta nu prea are cu ce se lauda, asadar s-a autointitulat "capitala mondiala a tonului" si are si un monument sa o dovedeasca.

(Drept e ca orasul traieste din industria pestelui, mai ales ton, containere de peste pleaca zilnic in patru zari si mai toate negoturile de aici sunt cumva legate de aceasta industrie, de la constructie de barci, la industria frigorifica, la prelucrarea si conservarea tonului)

Crucita

Crucita, sat de pescari. O plaja lunga de cativa kilometri, coaste abrupte la extremitati, ocean revoltat, albastru infinit, pelicani, fregate si pescarusi. Asta daca tii privirea catre mare.

Daca intorci privirea, descoperi o sosea prea aproape de plaja si prea circulata, restaurante modeste si galagioase, pensiuni uratele si chiar si o cearta locala, in care unul dintre grupuri s-a prezentat cu macete. (In final, nu s-a intamplat nimic in afara unui schimb de replici pe tonuri inalte)

Mentine-ti privirea spre mare!

Palaria Panama sau Palaria Montecristi?

Celebra palarie Panama, ce decoreaza capetele exploratorilor chic de prin 1800, este originara din acest sat.

Montecristi, la vreo 20 de kilometri de coasta Pacificului, este inconjurat de dealuri aride, singura zona din lume in care creste paja toquilla, planta din care se tes palariile. 

Pe la inceputul secolului 19, intreprinzatori spanioli au inceput sa exporte palariile catre Europa, prin Panama. Si de aici, nedreptatea. Palaria Panama este, de fapt, palaria Montecristi si se purta in toate zonele de coasta din Ecuador. O poza din Guayaquil din 1900 dezvaluie o strada principala invadata barbati cu palarii. Astazi mai poarta palarie doar agricultorii, politicienii in campanie electorala (traditia da bine oriunde) si turistii.

In functie de cat de fina este tesatura - se spune ca unele palarii au nodurile atat de dese incat tin apa, palaria costa intre 15 si 500 de dolari. 

Aici, o varianta de 20 de dolari pentru aceasta exploratoare chic. :)

Echinoctiu de primavara

Cum nu exista documente scrise, mai toate traditiile indigene din Anzi traiesc doar prin cei care le practica de generatii. Ritualurile sunt recreate intuitiv, cu credinta in insemnatatea lor si cu increderea ca sunt aproape asa cum se faceau odata.

Impreuna cu un grup de prieteni pasionati de cultura indigena, de Echinoctiu am recreat ritualul focului nou in Catequilla, situl arheologic pre-inca aflat pe linia Ecuatorului, pe care indigenii o stiau, iar savantii francezi au calculat-o gresit (celebrul monument La Mitad del Mundo, "Jumatatea lumii" calculata in 1736 sta la cateva sute de metri de Catequilla unde GPSul indica paralela 0° 0' 0").

Aproape de soare, fructe puse in spirala (semn de abundenta si diversitate), ganduri despre Pacha Mama si despre drumurile noastre si foc nou.
Se pare ca indigenii stingeau toate focurile cu o zi inainte de venirea Echinoctiului, iar in ritualul acesta aprindeau foc de la soare, un foc curat, lumina noua care le acompania gandurile si faptele in noul an.

Orhidee

In Ecuador, una din cinci plante este o orhidee. In total, sunt aproape 4500 de specii, dintre care o treime sunt endemice. 

 

Señor Maldonado

Am imbratisat un batranel, in joaca, pe treptele Catedralei. Am inceput sa vorbim si am descoperit unul dintre cei mai importanti artisti contemporani ai Ecuadorului si, poate, ai Americii Latine.

Am vizitat impreuna expozitia sa din centrul orasului, am mers la masa "como amiguitos", am fost la el acasa, o casa incredibila, din mansarda careia se vad centrul istoric si muntii ce inconjoara Quito. Am intrat intr-unul dintre cele cinci ateliere aflate in casa. Am vorbit despre cate proiecte are in acest moment si cata pofta are sa lucreze. Am rasfoit cartea pe care o lasase pe masa, cu ochelarii ca semn de carte, "Semiotica semnelor precolumbiene". Am vazut colectia de aproximativ 10000 de obiecte de arta precolumbiana, adunate intr-o viata, care umplu curtea interioara, salile de la parter, salile de la etaj, podelele, mesele si rafturile acestei case fabuloase, de unde isi asteapta in liniste muzeul propriu.

O sambata ireala, cu gol de bucurie in stomac, cu recunostinta pentru intamplator, cu admiratie pentru cum se poate trai la 83 de ani.

Avantajul

de a fi cea mai inalta fata din sat este ca ti se spune "super model american". In plus, aparitiile iti sunt marcate de "wow!"

Aici, super modelul impreuna cu admiratorul sau intr-un camion in drum spre piata :)

De 8 martie

8 martie a inceput pe 7 martie, la 7 dimineata, in curtea colegiului. A inceput cu "Santa Maria, Madre de Dios, ruega por nosotros", spus in cor de aproximativ 200 de copii si adolescenti. A continuat cu un discurs cam lungut in care un profesor tanar ne-a amintit de toate nedreptatile facute femeilor, in toate timpurile si in toate culturile. "Poate pentru ca femeile sunt fiinte superioare si asa am ales sa le dominam" a fost o supozitie. Concluzia insa a fost ca nu suntem nici superioare, nici inferioare ci unice. Cat se poate de politically correct.
Evenimentul s-a incheiat cu un grup de mariachi (mexicani!), care au cantat serenade, au facut dedicatii si au invitat lumea la dans. Hora si trenulet de profesoare si eleve, miscari si zambete incurcate, distributie de trandafiri rosii. Pe la 7 si jumatate deja terminasem de sarbatorit.

Pe 8 martie, in fiecare piata importanta din orasul vechi e cate un eveniment: un targ, o expozitie, un concert. Aici, Plaza Grande:

 

Traversand Anzii

Ploaie, ploaie, ploaie, verde, ceata, acvile planeaza peste padure, drumul taie versantii, ploaie, versantii o iau la vale, pietre uriase cad pe drum, ore, ore, ore de asteptare.

 

 

E prima zi dupa Carnaval, soselele sunt pline, de Carnaval toti plecatii de acasa se intorc sa isi vada familiile, iar acum sunt din nou in drum spre Quito. Autobuzul nostru e la kilometrul 7 al cozii, dar probabil masinile se insira pe mai bine de 30 de kilometri.

Oamenii ies pe sosea, soferii camionetelor cu fructe incep sa vanda, sunt cozi, portocalele, bananele, ananasul si pepenii dispar repede. Mai sus, un fermier care transporta branza deschide butoaiele si incepe sa distribuie bucati de branza proaspata.

N-a mai ramas nimic de mancare. Mai sunt camionete, dar incarcate de platanos - bananele verzi folosite pentru gatit. Nu se pot manca crude, asa ca, intr-o curba, un grup pe oameni improvizeaza un foc. Iar cand apar primii carbuni, apare si o galeata de 10 litri plina cu peste proaspat. Totul capata un aer de comunitate, e fiesta pe sosea, un fel de Carnaval bis.

Dupa 10 ore, drumul este eliberat si repornim spre Quito.

¡Viva El Carnaval!

Carnavalul e fiesta nebuna care cuprinde America Latina in fiecare an, la sfarsit de februarie sau inceput de martie. Sunt ultimele zile inainte de cele 40 de zile de reflectie si retinere impuse de apropierea Pastelui. Si asa, Carnavalul este exact opusul reflectiei si retinerii. Sunt patru zile de balamuc generalizat, de costume, masti, dansuri, muzica, culori, mancare, alcool, parade si petreceri in strada. In Ecuador, Carnavalul mai inseamna batai cu apa, cu spuma, cu culori, cu faina si cu oua. in functie de regiuni si preferinte.

Anul acesta, Carnavalul din La Maná, un orasel aflat pe langa vulcanul Cotopaxi si inconjurat de plantatii de banane, cafea, cacao, yuka si tutun, ne-a oferit de toate.

Spuma in par, in ochi, pe peste tot si pe nepregatite:

O parada deschisa de un rege maruntel,

continuata de o Miss Bunicuta,

fanfara militara,

dansuri traditionale,

 

si moderne,

costume in culori ametitoare,

si inchisa de un car alegoric stangaci intru victoria Ecuadorului la Campionatul Mondial de Fotbal.