Stapanul ni l-a lasat in grija timp de 30-40 de minute, cat i-a trebuit pentru o iesire cu canoe in larg.
joi, 24 martie 2011
Babysitters
Zilele trecute am fost babysitters.
Stapanul ni l-a lasat in grija timp de 30-40 de minute, cat i-a trebuit pentru o iesire cu canoe in larg.
Stapanul ni l-a lasat in grija timp de 30-40 de minute, cat i-a trebuit pentru o iesire cu canoe in larg.
miercuri, 16 martie 2011
Fiesta Maya
Fiesta Maya tine doua saptamani, asa ca am mai vizitat festivitatile in diverse seri. Intr-una din ele am auzit muzica pe drum. Am intrat pe o alee ingusta, la capatul careia un grup de oameni privea intr-o curte. In curte, muzica tare, dansatori in costume populare, dansatori alipiti spontan "profesionistilor", gratar (da!) si spectatori. Un barbat in varsta vine catre noi sa ne invita in curte sa dansam. Aflam ca obiceiul este ca, in timpul fiestei, dansatorii sa viziteze casele din comunitate, iar gazdele ofera tuturor bautura si mancare. Ne intimidam si refuzam politicos.
La un moment dat muzica se opreste. Dansatorii se incoloneaza si ies din curte. Se duc catre biserica maya. Putem sa-i urmam? Da, dar sa nu le facem poze.
Maya cred ca fotografiile le fura sufletul. In locurile mai traditionale, este o mare ofensa sa fotografiezi pe cineva fara sa ii ceri voie. Si este absolut interzis sa faci fotografii in biserica, caci asa furi sufletul sfintilor. Aici, in Yucatanul turistic, se mai trec cu vederea credintele vechi. In timpul fiestei, avem voie sa fotografiem. Sunt stricti doar in ce priveste biserica.
Dansatorii intra in biserica si vreau sa intru si eu. Aflu ca, pentru a intra, trebuie sa imi las slapii la usa, sa cumpar o lumanare, sa o aprind si, in timpul petrecut inauntru, sa stau in genunchi.
Biserica maya este un amestec de credinta catolica si ritualuri antice. Se pare ca maya au fost convertiti usor la catolicism pentru ca multe dintre simbolurile acestuia li se pareau apropiate de ale lor: aveau un simbol religios asemanator crucii, sfintii protectori pareau asemanatori zeilor, credeau in cer si in "lumea de dedesubt" (in plus, cand spaniolii au ajuns in Mexic si America Centrala, civilizatia maya era deja in decadere).
In Tulum, biserica maya are 4 pereti, podea de ciment si acoperis de stuf (se vede in fundalul fotografiei). Altarul e separat de restul bisericii de un perete subtire, in centrul caruia se afla un gol. Intri prin el si descoperi masa lunga (aproape cat toata latimea bisericii) pe care ard lumanarile. In spatele ei, se afla o alta, pe care sunt aliniate icoane de sfinti, acoperite partial cu servete, perdele si alte decoratiuni. Intr-un colt, o gramada mare de banane; probabil ca biserica serveste temporar si ca depozit.
Cand dansatorii intra in biserica, tobosarul care ii insoteste in periplul prin sat, ramane in prima camera, continuand sa bata in toba. Dansatorii intra, aprind lumanari si inconjoara mesele, onorand icoanele sfintilor. Cand ies, tobosarul ii urmeaza si in biserica se lasa o tacere adanca. Oamenii intra desculti, aprind lumanari si se lasa in genunchi, rugandu-se.
La un moment dat muzica se opreste. Dansatorii se incoloneaza si ies din curte. Se duc catre biserica maya. Putem sa-i urmam? Da, dar sa nu le facem poze.
Maya cred ca fotografiile le fura sufletul. In locurile mai traditionale, este o mare ofensa sa fotografiezi pe cineva fara sa ii ceri voie. Si este absolut interzis sa faci fotografii in biserica, caci asa furi sufletul sfintilor. Aici, in Yucatanul turistic, se mai trec cu vederea credintele vechi. In timpul fiestei, avem voie sa fotografiem. Sunt stricti doar in ce priveste biserica.
Dansatorii intra in biserica si vreau sa intru si eu. Aflu ca, pentru a intra, trebuie sa imi las slapii la usa, sa cumpar o lumanare, sa o aprind si, in timpul petrecut inauntru, sa stau in genunchi.
Biserica maya este un amestec de credinta catolica si ritualuri antice. Se pare ca maya au fost convertiti usor la catolicism pentru ca multe dintre simbolurile acestuia li se pareau apropiate de ale lor: aveau un simbol religios asemanator crucii, sfintii protectori pareau asemanatori zeilor, credeau in cer si in "lumea de dedesubt" (in plus, cand spaniolii au ajuns in Mexic si America Centrala, civilizatia maya era deja in decadere).
In Tulum, biserica maya are 4 pereti, podea de ciment si acoperis de stuf (se vede in fundalul fotografiei). Altarul e separat de restul bisericii de un perete subtire, in centrul caruia se afla un gol. Intri prin el si descoperi masa lunga (aproape cat toata latimea bisericii) pe care ard lumanarile. In spatele ei, se afla o alta, pe care sunt aliniate icoane de sfinti, acoperite partial cu servete, perdele si alte decoratiuni. Intr-un colt, o gramada mare de banane; probabil ca biserica serveste temporar si ca depozit.
Cand dansatorii intra in biserica, tobosarul care ii insoteste in periplul prin sat, ramane in prima camera, continuand sa bata in toba. Dansatorii intra, aprind lumanari si inconjoara mesele, onorand icoanele sfintilor. Cand ies, tobosarul ii urmeaza si in biserica se lasa o tacere adanca. Oamenii intra desculti, aprind lumanari si se lasa in genunchi, rugandu-se.
luni, 14 martie 2011
vineri, 11 martie 2011
Despre concidente?
De cateva zile, in camera fotbalistului Hugo Sanchez, sta Simone. Simone e un italian de prin imprejurimile Milano-ului. A mostenit de la parintii lui o afacere modesta, comert ambulant de pantofi. Timp de mai bine de 10 ani a batut satele cu camionul cu pantofi de vanzare, iar acum a hotarat sa ia o pauza. Viseaza sa aiba o pensiune eco pe langa Tulum.
Luni, Simone a venit dintr-o excursie cu vestea ca in Tulum va incepe in acea seara un festival maya. Aflase asta de la o italianca pe care o auzise vorbind despre asta in autobuzul cu excursionisti. A auzit-o vorbind, s-a apropiat, a intrebat si a aflat detalii.
Intrebam si noi in jur, nimeni nu stie nimic. Intrebam in sat, nimic. Decat ca maya au o zona a lor, in jurul bisericii maya. Sa ne ducem acolo, sa intrebam.
Ajungem acolo, undeva in capatul satului, departe de strada principala. Un... careu, asa cum il stim de la scoala, o scena care se ridica ritual, in timp ce spectatorii sunt chemati de trei ori la "nuestra fiesta maya", un prezidiu si cateva zeci de scaune pe laterale. Stegulete colorate acopera locul. Pe o laterala, incep sa se adune oameni imbracati in costume populare. Lumea se strange pe scaune si asteapta in liniste. Sunt poate vreo 200 de oameni in piateta, dar, cand Teddy ii spune ceva lui Simone, se aude doar asta.
Spatiul continua sa se umple de lume. La a treia strigare, in spaniola si in maya, prezidiul se completeaza cu reprezentantii de seama ai comunitatii. Ascultam maya pentru prima data, suna sacadat, pare o limba inventata de copii pentru un joc, dar un joc solemn si bizar, cum se intampla cateodata.
Teddy imi atrage atentia: uite-o pe doamna din Playa del Carmen. Doamna si-a castigat acest titlu cu privirea ei calda si un pic trista, vocea calma si gesturile fara graba. E o italianca de peste 40 de ani, poate 50, inalta, slaba, cu parul lung si blond. Am cunoscut-o intamplator in urma cu doua saptamani cand, deviind din strada turistica cu restaurante scumpe, am gasit un restaurant conform buget, dar fara locuri libere. Ne-a vazut ezitand si ne-a invitat la masa ei. Ea aproape terminase. Am vorbit despre America Latina si am aflat multe, ea a calatorit in zona si, cativa ani, a si lucrat in Nicaragua, voluntar, ajutand copiii care traiesc pe strazi. Despre locuri si oameni, are povesti frumoase si povesti ingrozitoare.
Ii facem semn, se apropie, ne bucuram, ne miram inca o data de cat de mica e lumea cea mare. Ea, imediat, il saluta pe Simone. Ea era femeia care ii spusese despre festivalul maya, cel atat de trecut cu vederea in sat, atat de necunoscut localnicilor si turistilor! Ne emotionam, ne miram de coincidentele lumii si, in atmosfera solemna a festivalului, ne intrebam daca inseamna asta ceva, mai mult decat ne dam seama acum. Ea ne spune ca dezlegarea coincidentelor e intr-o carte, La profecia de Celestino de James Redfield si ca poate ar trebui sa o citim. Simone o aude si face ochii mari: cartea, terminata de curand in Italia, este cea care l-a facut sa plece de acasa si sa caute mai mult.
Incepe muzica ritmata de bataile tobei. Oamenii in costume populare intra pe rand in mijlocul piatetei si incep sa danseze. Femeile, in rochii albe, terminate cu broderii in culori intense. Barbatii, in costume albe, palarii albe, sandale albe. Muzica se mai intrerupe, pasii se mai incurca si ies din ritm, sticlele tinute pe cap la un anumit dans mai cad si se sparg. Atat de simplu.
Luni, Simone a venit dintr-o excursie cu vestea ca in Tulum va incepe in acea seara un festival maya. Aflase asta de la o italianca pe care o auzise vorbind despre asta in autobuzul cu excursionisti. A auzit-o vorbind, s-a apropiat, a intrebat si a aflat detalii.
Intrebam si noi in jur, nimeni nu stie nimic. Intrebam in sat, nimic. Decat ca maya au o zona a lor, in jurul bisericii maya. Sa ne ducem acolo, sa intrebam.
Ajungem acolo, undeva in capatul satului, departe de strada principala. Un... careu, asa cum il stim de la scoala, o scena care se ridica ritual, in timp ce spectatorii sunt chemati de trei ori la "nuestra fiesta maya", un prezidiu si cateva zeci de scaune pe laterale. Stegulete colorate acopera locul. Pe o laterala, incep sa se adune oameni imbracati in costume populare. Lumea se strange pe scaune si asteapta in liniste. Sunt poate vreo 200 de oameni in piateta, dar, cand Teddy ii spune ceva lui Simone, se aude doar asta.
Spatiul continua sa se umple de lume. La a treia strigare, in spaniola si in maya, prezidiul se completeaza cu reprezentantii de seama ai comunitatii. Ascultam maya pentru prima data, suna sacadat, pare o limba inventata de copii pentru un joc, dar un joc solemn si bizar, cum se intampla cateodata.
Teddy imi atrage atentia: uite-o pe doamna din Playa del Carmen. Doamna si-a castigat acest titlu cu privirea ei calda si un pic trista, vocea calma si gesturile fara graba. E o italianca de peste 40 de ani, poate 50, inalta, slaba, cu parul lung si blond. Am cunoscut-o intamplator in urma cu doua saptamani cand, deviind din strada turistica cu restaurante scumpe, am gasit un restaurant conform buget, dar fara locuri libere. Ne-a vazut ezitand si ne-a invitat la masa ei. Ea aproape terminase. Am vorbit despre America Latina si am aflat multe, ea a calatorit in zona si, cativa ani, a si lucrat in Nicaragua, voluntar, ajutand copiii care traiesc pe strazi. Despre locuri si oameni, are povesti frumoase si povesti ingrozitoare.
Ii facem semn, se apropie, ne bucuram, ne miram inca o data de cat de mica e lumea cea mare. Ea, imediat, il saluta pe Simone. Ea era femeia care ii spusese despre festivalul maya, cel atat de trecut cu vederea in sat, atat de necunoscut localnicilor si turistilor! Ne emotionam, ne miram de coincidentele lumii si, in atmosfera solemna a festivalului, ne intrebam daca inseamna asta ceva, mai mult decat ne dam seama acum. Ea ne spune ca dezlegarea coincidentelor e intr-o carte, La profecia de Celestino de James Redfield si ca poate ar trebui sa o citim. Simone o aude si face ochii mari: cartea, terminata de curand in Italia, este cea care l-a facut sa plece de acasa si sa caute mai mult.
Incepe muzica ritmata de bataile tobei. Oamenii in costume populare intra pe rand in mijlocul piatetei si incep sa danseze. Femeile, in rochii albe, terminate cu broderii in culori intense. Barbatii, in costume albe, palarii albe, sandale albe. Muzica se mai intrerupe, pasii se mai incurca si ies din ritm, sticlele tinute pe cap la un anumit dans mai cad si se sparg. Atat de simplu.
Carmelita
Pe Carmelita nu am cunoscut-o. Stim ca e o femeie din sat, italianca, ca are o catelusa, Luna, ca acum e bolnava si are nevoie de spitalizare. Si stim ca are multi prieteni in Tulum.
Toti s-au mobilizat si duminica seara au organizat un eveniment intr-un restaurant de aici, pentru a strange bani pentru spital.
Toata lumea a oferit cate ceva: artistii au cantat gratuit, cateva restaurante din Tulum au oferit cine in doi ca premii la loterie, pictori, sculptori si artizani din sat au donat tablouri, sculpturi, bijuterii, lavoare pictate, postere de film originale, cosmetice naturale, miere, etc.
Atmosfera a fost extraordinara. Am simtit ce inseamna comunitate, oameni foarte diferiti care traiesc impreuna, se iubesc si se mobilizeaza intru ceva. Locuitorii Tulumului sunt un mix de artisti, hipioti batrani si prosperi (Charlie are vreo 70 de ani, cred ca a aterizat aici in anii 60 si a uitat sa plece, are plete si barba, conduce un truck si a oferit cea mai mare suma la licitatia ad-hoc), hipioti tineri cu rasta si clopotei la picior, variante live ale lui Jack Sparrow, intreprinzatori de prin toate partile lumii, dar mai ales din Italia, care conduc aici afaceri micute, mexicani cu dare de mana (ca Jose care l-a provocat pe Charlie in licitatie si, pierzand un obiect, a licitat tot o suma mare pentru un altul), mexicani saraci si maya.
Artistii au cantat: o fata frumoasa, piese celebre la chitara, un grup de cooli, Guadaloop, electro funk cu mare succes. Spectatorii au dansat, copiii au tipat si au alergat printre mese si scaune. Toata lumea a jucat loteria mexicana. Adica un soi de bingo, dar nu cu cifre ci cu imagini; in loc de jetoane, ai boabe de fasole, frijolitos. Cand completezi cartonasul, ai castigat. Noi, la prima runda, am avut vreo 5 imagini din 16, la a doua, ne-a lipsit doar "cactusul", sa castigam :(
Ne-am adus aportul la cauza serii licitand pentru un poster original din anii 70 cu El Santo (luchadorul din camera noastra) intr-unul dintre cele 65 de roluri de cinema pe care le-a facut. Suprarealismul in cinema-ul mexican, filmele cu luchadori!
Posterul este un cadou pentru Marco si Alma, pentru a imbogati colectia din camera noastra.
A doua zi ne-am intalnit pe strada cu o fata de la restaurant. S-au strans 40.000 de pesos duminica seara, sunt deja in contul Carmelitei. Povesteste cu ochii zambind.
Toti s-au mobilizat si duminica seara au organizat un eveniment intr-un restaurant de aici, pentru a strange bani pentru spital.
Toata lumea a oferit cate ceva: artistii au cantat gratuit, cateva restaurante din Tulum au oferit cine in doi ca premii la loterie, pictori, sculptori si artizani din sat au donat tablouri, sculpturi, bijuterii, lavoare pictate, postere de film originale, cosmetice naturale, miere, etc.
Atmosfera a fost extraordinara. Am simtit ce inseamna comunitate, oameni foarte diferiti care traiesc impreuna, se iubesc si se mobilizeaza intru ceva. Locuitorii Tulumului sunt un mix de artisti, hipioti batrani si prosperi (Charlie are vreo 70 de ani, cred ca a aterizat aici in anii 60 si a uitat sa plece, are plete si barba, conduce un truck si a oferit cea mai mare suma la licitatia ad-hoc), hipioti tineri cu rasta si clopotei la picior, variante live ale lui Jack Sparrow, intreprinzatori de prin toate partile lumii, dar mai ales din Italia, care conduc aici afaceri micute, mexicani cu dare de mana (ca Jose care l-a provocat pe Charlie in licitatie si, pierzand un obiect, a licitat tot o suma mare pentru un altul), mexicani saraci si maya.
Artistii au cantat: o fata frumoasa, piese celebre la chitara, un grup de cooli, Guadaloop, electro funk cu mare succes. Spectatorii au dansat, copiii au tipat si au alergat printre mese si scaune. Toata lumea a jucat loteria mexicana. Adica un soi de bingo, dar nu cu cifre ci cu imagini; in loc de jetoane, ai boabe de fasole, frijolitos. Cand completezi cartonasul, ai castigat. Noi, la prima runda, am avut vreo 5 imagini din 16, la a doua, ne-a lipsit doar "cactusul", sa castigam :(
Ne-am adus aportul la cauza serii licitand pentru un poster original din anii 70 cu El Santo (luchadorul din camera noastra) intr-unul dintre cele 65 de roluri de cinema pe care le-a facut. Suprarealismul in cinema-ul mexican, filmele cu luchadori!
Posterul este un cadou pentru Marco si Alma, pentru a imbogati colectia din camera noastra.
A doua zi ne-am intalnit pe strada cu o fata de la restaurant. S-au strans 40.000 de pesos duminica seara, sunt deja in contul Carmelitei. Povesteste cu ochii zambind.
marți, 8 martie 2011
Cenota Cristal
Cenota Cristal e la 5 km de Tulum, spre sud. Dupa 20 de minute pe bicicleta, suntem acolo.
Mai micuta, mai modesta si mai putin cunoscuta, in afara de noi doi, a mai convins azi inca cinci oameni: un cuplu de nemti si o familie de mexicani, genul de familie "copii cu copii". Parinti nu par a avea mai mult de 22 de ani, iar baietelul are vreo 3.
O zi foarte linistita, jungla, soare, pasari albastre, iguane. Radacini spectaculoase, "ca in Indiana Jones" :), coboara in apa. Fundul cenotei pare format din bolovani prabusiti, imbracati complet in verdele pufos al algelor.
Citim, luam notite, scriem mailuri (draft), trecem prin niste lectii de spaniola si de Scuba, dupa caz.
Mai micuta, mai modesta si mai putin cunoscuta, in afara de noi doi, a mai convins azi inca cinci oameni: un cuplu de nemti si o familie de mexicani, genul de familie "copii cu copii". Parinti nu par a avea mai mult de 22 de ani, iar baietelul are vreo 3.
O zi foarte linistita, jungla, soare, pasari albastre, iguane. Radacini spectaculoase, "ca in Indiana Jones" :), coboara in apa. Fundul cenotei pare format din bolovani prabusiti, imbracati complet in verdele pufos al algelor.
Citim, luam notite, scriem mailuri (draft), trecem prin niste lectii de spaniola si de Scuba, dupa caz.
Pe langa ruinele din Tulum
In a doua zi la Tulum, ca orice calator responsabil, ne indreptam catre edificiul cultural numarul unu al locului: orasul maya ale carui ruine se ridica deasupra marii la un kilometru si ceva nord de sat.
Ne luam bicicletele (sunt incluse in costul camerei, multe locuri de vazut sunt intr-o raza de 10 km, asa ca vom bicicli mult luna asta) si ne indreptam catre ruine. Intram in parcare si, la vederea celor aproximativ 20 de autocare stationate, schimbam planul pe loc.
Cautam o plaja in jur. O gasim usor, la cateva sute de metri de ruine. E imaculata, cu dune mari de nisip alb, plina de palmieri de toate dimensiunile. Si goala! Maxim zece oameni, la umbra generoasa a palmierilor.
Apa nu e clara, valurile rascolesc nisipul alb si formeaza cel mai turcoaz turcoaz pe care l-am vazut vreodata. Degetele mainilor intinse pentru inot se streacoara prin apa asta tulbure, impartind-o in suvite transparente. Senzational!
Pe la 4, doua barci de pescari se intorc din larg. Incarca pestii mari in camionetele aduse pe plaja si arunca pe nisip sau in apa mica toti pestii care nu merita dusi acasa. E spectacol! Toate pasarile plajei se aduna deasupra barcilor: doua specii de pescaruri si pelicani. Pescarusii plutesc in formatie deasupra barcilor si coboara unul cate unul pentru a inhata un pestisor. Pelicanii, mai curajosi fata de oameni (merg pe nisip printre spectatorii adunati spontan), mai timizi fata de pescarusi, iau cate un peste cand cei din urma par mai putin atenti.
Prima barca a terminat de strans, acum incepe a doua. Actori si spectatori ne mutam 20 de metri mai incolo.
Ne luam bicicletele (sunt incluse in costul camerei, multe locuri de vazut sunt intr-o raza de 10 km, asa ca vom bicicli mult luna asta) si ne indreptam catre ruine. Intram in parcare si, la vederea celor aproximativ 20 de autocare stationate, schimbam planul pe loc.
Cautam o plaja in jur. O gasim usor, la cateva sute de metri de ruine. E imaculata, cu dune mari de nisip alb, plina de palmieri de toate dimensiunile. Si goala! Maxim zece oameni, la umbra generoasa a palmierilor.
Apa nu e clara, valurile rascolesc nisipul alb si formeaza cel mai turcoaz turcoaz pe care l-am vazut vreodata. Degetele mainilor intinse pentru inot se streacoara prin apa asta tulbure, impartind-o in suvite transparente. Senzational!
Pe la 4, doua barci de pescari se intorc din larg. Incarca pestii mari in camionetele aduse pe plaja si arunca pe nisip sau in apa mica toti pestii care nu merita dusi acasa. E spectacol! Toate pasarile plajei se aduna deasupra barcilor: doua specii de pescaruri si pelicani. Pescarusii plutesc in formatie deasupra barcilor si coboara unul cate unul pentru a inhata un pestisor. Pelicanii, mai curajosi fata de oameni (merg pe nisip printre spectatorii adunati spontan), mai timizi fata de pescarusi, iau cate un peste cand cei din urma par mai putin atenti.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)