sâmbătă, 4 iunie 2011
Cafe de Guatemala
Bobite de cafea organica ramase in plantatiile de pe versantii vulcanului San Pedro, dupa sezonul culesului, terminat in martie.
Vulcanul San Pedro si padurea fermecata
Vulcanul San Pedro doarme de peste 80 000 de ani la 3020 de metri, pe malul lacului Atitlan.
Incepem sa-l urcam la 8 dimineata, dupa 5 minute in tuc-tuc, taxiul local catre intrarea in rezervatie.
In caietul rezervatiei naturale, azi apar 5 nume: doi suedezi si un neamt care au urcat mai devreme si noi doi.
Cam o mie de turisti urca anual pe San Pedro. In graficul lui 2010, desenat cu creionul si pus pe perete, vedem americani, francezi, nemti, argentinieni. Niciun roman. La anul in grafic, Romania va fi reprezentata :)
Suntem insotiti de Mario, un baiat de 20 de ani din satul San Pedro. In mod normal, lucreaza in agricultura, pe plantatiile de cafea sau de porumb de pe pantele vulcanului, dar azi, are sansa de a castiga un ban in plus ca ghid. Ne place Mario, stie tot felul de lucruri, povestim multe (cat ne permite respiratia chinuita de urcusul abrupt) despre Guatemala, despre razboiul civil, satele maya, dialectele maya (22 in total; in Guatemala, spaniola e a doua limba vorbita de populatia, in majoritate, indigena), agricultura organica, The Doors, facultate (Mario a terminat liceul, dar nu a plecat la facultate pentru ca fratele lui mai mare e acolo si lipsa ambilor baieti mari ar fi fost o povara pentru familia lui. Mai asteapta un an, pana i se intoarce fratele si apoi va merge el).
Urcam. Greu. Lasam in urma plantatiile de cafea, grupurile de oameni care lucreaza, iar, undeva pe la 1800 metri altitudine si ultimul "camp" de porumb.
Intram in padure. Cararea care urca pe San Pedro e numita "Drumul spre nori" si asa se si simte. Norii apar, invadeaza padurea, si dispar printre copaci. Padurea este neatinsa de sute de ani: arbori uriasi, liane, orhidee salbatice (din pacate, nu suntem in sezonul in care infloresc) si un verde neverosimil.
Dupa trei ore, suntem in varful vulcanului, luand locul soparlelor care se incalzeau pe pietre. Norii vin catre noi, inchid si deschid peisaje la picioarele noastre. Acum vedem satul la 1600 de metri sub noi. Acum, lacul. Acum totul in jur e gri. Acum vedem vulcanul Atitlan, cel mai inalt de pe lac.
La un moment dat, norii se deschid in fata noastra, lasand sa se vada cerul albastru. "Asta trebuie sa fie Poarta Raiului".
Incepem sa-l urcam la 8 dimineata, dupa 5 minute in tuc-tuc, taxiul local catre intrarea in rezervatie.
In caietul rezervatiei naturale, azi apar 5 nume: doi suedezi si un neamt care au urcat mai devreme si noi doi.
Cam o mie de turisti urca anual pe San Pedro. In graficul lui 2010, desenat cu creionul si pus pe perete, vedem americani, francezi, nemti, argentinieni. Niciun roman. La anul in grafic, Romania va fi reprezentata :)
Suntem insotiti de Mario, un baiat de 20 de ani din satul San Pedro. In mod normal, lucreaza in agricultura, pe plantatiile de cafea sau de porumb de pe pantele vulcanului, dar azi, are sansa de a castiga un ban in plus ca ghid. Ne place Mario, stie tot felul de lucruri, povestim multe (cat ne permite respiratia chinuita de urcusul abrupt) despre Guatemala, despre razboiul civil, satele maya, dialectele maya (22 in total; in Guatemala, spaniola e a doua limba vorbita de populatia, in majoritate, indigena), agricultura organica, The Doors, facultate (Mario a terminat liceul, dar nu a plecat la facultate pentru ca fratele lui mai mare e acolo si lipsa ambilor baieti mari ar fi fost o povara pentru familia lui. Mai asteapta un an, pana i se intoarce fratele si apoi va merge el).
Urcam. Greu. Lasam in urma plantatiile de cafea, grupurile de oameni care lucreaza, iar, undeva pe la 1800 metri altitudine si ultimul "camp" de porumb.
Intram in padure. Cararea care urca pe San Pedro e numita "Drumul spre nori" si asa se si simte. Norii apar, invadeaza padurea, si dispar printre copaci. Padurea este neatinsa de sute de ani: arbori uriasi, liane, orhidee salbatice (din pacate, nu suntem in sezonul in care infloresc) si un verde neverosimil.
Dupa trei ore, suntem in varful vulcanului, luand locul soparlelor care se incalzeau pe pietre. Norii vin catre noi, inchid si deschid peisaje la picioarele noastre. Acum vedem satul la 1600 de metri sub noi. Acum, lacul. Acum totul in jur e gri. Acum vedem vulcanul Atitlan, cel mai inalt de pe lac.
marți, 31 mai 2011
Lacul Atitlan
Am intrezarit lacul din masina, coborand panta abrupta spre Panajachel, singurul sat ce leaga Atitlanul de restul Guatemalei. In restul satelor de pe malul lacului, mai bine de zece, se ajunge doar cu barca.
Am ajuns in Panajachel seara, pe la 6 si ceva. Ne-a luat vreo ora sa ne cazam si, cum in Guatemala e mai bine sa stai in casa dupa caderea serii, am amanat vizita la lac pe a doua zi dimineata.
Iar dimineata, albastru.
In una dintre cele mai ploioase zone ale Guatemalei, lumina e filtrata de aerul umed si rarefiat, reflectata de lac si raspandita in jur intr-o explozie de albastru. Albastru profund, albastru deschis, albastru gri, albastru-roz.
Lacul Atitlan s-a format intr-un crater urias lung de 18 km, lat de 13, adanc de peste 350 de metri si inconjurat de alti trei vulcani: Atitlan (3500 m), Toliman (peste 3200) si San Pedro (3000 m).
Am facut un tur cu barca in trei dintre satele mai pitoresti din jur: San Marcos, San Pedro si Santiago Atitlan (o insiruire a satelor de pe Atiltlan seamana cu o lista a sfintilor catolici).
Peisajul e ametitor, incredibil, satele sunt modeste si haotice, cu case uratele si neingrijite si stradute inguste in panta. Insa, in sate, oameni poarta costume traditionale, si, peste tot, ti se ofera (ieftin) artizanat in culori bogate, foarte frumos. Satele sunt inconjurate de pantele abrupte, cultivate ordonat cu porumb si cafea.
La intoarcere pe lac ne astepta Xocomil, vantul de dupa-amiaza. De obicei, Xocomil ("cel ce ce aduna pacatele" intr-unul dintre cele trei dialecte maya vorbite pe Atitlan) agita lacul, starnind valuri destul de puternice incat sa rastoarne barcile. Noi l-am gasit calm, la intoarcere valuri nu mai mari de 20 cm unduiau albastrul.
Am ajuns in Panajachel seara, pe la 6 si ceva. Ne-a luat vreo ora sa ne cazam si, cum in Guatemala e mai bine sa stai in casa dupa caderea serii, am amanat vizita la lac pe a doua zi dimineata.
Iar dimineata, albastru.
In una dintre cele mai ploioase zone ale Guatemalei, lumina e filtrata de aerul umed si rarefiat, reflectata de lac si raspandita in jur intr-o explozie de albastru. Albastru profund, albastru deschis, albastru gri, albastru-roz.
Lacul Atitlan s-a format intr-un crater urias lung de 18 km, lat de 13, adanc de peste 350 de metri si inconjurat de alti trei vulcani: Atitlan (3500 m), Toliman (peste 3200) si San Pedro (3000 m).
Am facut un tur cu barca in trei dintre satele mai pitoresti din jur: San Marcos, San Pedro si Santiago Atitlan (o insiruire a satelor de pe Atiltlan seamana cu o lista a sfintilor catolici).
Peisajul e ametitor, incredibil, satele sunt modeste si haotice, cu case uratele si neingrijite si stradute inguste in panta. Insa, in sate, oameni poarta costume traditionale, si, peste tot, ti se ofera (ieftin) artizanat in culori bogate, foarte frumos. Satele sunt inconjurate de pantele abrupte, cultivate ordonat cu porumb si cafea.
La intoarcere pe lac ne astepta Xocomil, vantul de dupa-amiaza. De obicei, Xocomil ("cel ce ce aduna pacatele" intr-unul dintre cele trei dialecte maya vorbite pe Atitlan) agita lacul, starnind valuri destul de puternice incat sa rastoarne barcile. Noi l-am gasit calm, la intoarcere valuri nu mai mari de 20 cm unduiau albastrul.
Bienvenidos a Guatemala!
Guatemala, povestita dintr-o suflare acum vreo luna si ceva de Ana si Alex la Cenote Escondido, e in fata noastra. Intr-o seara, petrecuta in San Cristobal, ne-am gandit "De ce nu? Guatemala e la doar cateva ore distanta."
Asa ca iata-ne in prafuita si sufocanta La Mesilla, punctul de intrare in "Guate" dinspre Chiapas.
Din nou la drum!
Asa ca iata-ne in prafuita si sufocanta La Mesilla, punctul de intrare in "Guate" dinspre Chiapas.
Din nou la drum!
sâmbătă, 28 mai 2011
Cel mai batran copac din lume
Cel mai batran copac din lume traieste la 5 km de Oaxaca, in Santa Maria del Tule.
Are mai mult de 2000 de ani, e inalt de 42 de metri, cu o "taliuta" de 58 de metri. Si nu incape tot in fotografii :)
E un Sabino (sau Ahuehuete), din familia coniferelor. Convietuieste in curte cu biserica satului, pe care o face sa se simta zilnic mica si insignifianta. Oricum a vazut mai multe decat ea, el e aici de cand lumea, ea sa aiba vreo cateva sute de ani...
Are mai mult de 2000 de ani, e inalt de 42 de metri, cu o "taliuta" de 58 de metri. Si nu incape tot in fotografii :)
E un Sabino (sau Ahuehuete), din familia coniferelor. Convietuieste in curte cu biserica satului, pe care o face sa se simta zilnic mica si insignifianta. Oricum a vazut mai multe decat ea, el e aici de cand lumea, ea sa aiba vreo cateva sute de ani...
Para todo mal, mezcal. Para todo bien, tambien.
Adica, "La rau, mezcal. La bine, de asemenea."
Oaxaca este locul de nastere al mezcalului, bautura semnatura a Mexicului, alaturi de tequila. Iar (autoproclamata) capitala mondiala a mezcalului este Matatlan, un sat la vreo 30-40 km de Oaxaca.
In Matatlan, toata lumea se ocupa cu fabricarea mezcalului. Campurile de maguey si agave inconjoara satul si de la intrare intalnesti fabricutele artizanale, butoaiele, cuptoarele si alambicurile. Cand te apropii, oricine e bucuros sa iti povesteasca procesul de fabricatie si sa te invite sa gusti mezcalul proaspat, transparent si caldut, care curge din alambic.
Dupa Matatlan, am facut un tur prin alte sate din jurul Oaxacai. In total, sapte curse in taxiurile colectivo, taxiuri care iau cate cinci persoane (doua langa sofer!) pentru un pret comparabil cu biletul de autobuz (2-3 pesos mai scump). Pe o bucata de 3 km, noi am fost cei doi pasageri de langa sofer :)
Intr-unul dintre "taxiuri", am vorbit cu o batrana care nu intelegea ca exista tari (Romania, in cazul de fata) mai departe de Statele Unite. Da, Romania nu e in Statele Unite? Europa?! Traversam oceanul?! Aha! Oricum, baiatul ei a plecat in Statele Unite cu viza...
Oaxaca este locul de nastere al mezcalului, bautura semnatura a Mexicului, alaturi de tequila. Iar (autoproclamata) capitala mondiala a mezcalului este Matatlan, un sat la vreo 30-40 km de Oaxaca.
In Matatlan, toata lumea se ocupa cu fabricarea mezcalului. Campurile de maguey si agave inconjoara satul si de la intrare intalnesti fabricutele artizanale, butoaiele, cuptoarele si alambicurile. Cand te apropii, oricine e bucuros sa iti povesteasca procesul de fabricatie si sa te invite sa gusti mezcalul proaspat, transparent si caldut, care curge din alambic.
Dupa Matatlan, am facut un tur prin alte sate din jurul Oaxacai. In total, sapte curse in taxiurile colectivo, taxiuri care iau cate cinci persoane (doua langa sofer!) pentru un pret comparabil cu biletul de autobuz (2-3 pesos mai scump). Pe o bucata de 3 km, noi am fost cei doi pasageri de langa sofer :)
Intr-unul dintre "taxiuri", am vorbit cu o batrana care nu intelegea ca exista tari (Romania, in cazul de fata) mai departe de Statele Unite. Da, Romania nu e in Statele Unite? Europa?! Traversam oceanul?! Aha! Oricum, baiatul ei a plecat in Statele Unite cu viza...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)