Incepem sa-l urcam la 8 dimineata, dupa 5 minute in tuc-tuc, taxiul local catre intrarea in rezervatie.
In caietul rezervatiei naturale, azi apar 5 nume: doi suedezi si un neamt care au urcat mai devreme si noi doi.
Cam o mie de turisti urca anual pe San Pedro. In graficul lui 2010, desenat cu creionul si pus pe perete, vedem americani, francezi, nemti, argentinieni. Niciun roman. La anul in grafic, Romania va fi reprezentata :)
Suntem insotiti de Mario, un baiat de 20 de ani din satul San Pedro. In mod normal, lucreaza in agricultura, pe plantatiile de cafea sau de porumb de pe pantele vulcanului, dar azi, are sansa de a castiga un ban in plus ca ghid. Ne place Mario, stie tot felul de lucruri, povestim multe (cat ne permite respiratia chinuita de urcusul abrupt) despre Guatemala, despre razboiul civil, satele maya, dialectele maya (22 in total; in Guatemala, spaniola e a doua limba vorbita de populatia, in majoritate, indigena), agricultura organica, The Doors, facultate (Mario a terminat liceul, dar nu a plecat la facultate pentru ca fratele lui mai mare e acolo si lipsa ambilor baieti mari ar fi fost o povara pentru familia lui. Mai asteapta un an, pana i se intoarce fratele si apoi va merge el).
Urcam. Greu. Lasam in urma plantatiile de cafea, grupurile de oameni care lucreaza, iar, undeva pe la 1800 metri altitudine si ultimul "camp" de porumb.
Intram in padure. Cararea care urca pe San Pedro e numita "Drumul spre nori" si asa se si simte. Norii apar, invadeaza padurea, si dispar printre copaci. Padurea este neatinsa de sute de ani: arbori uriasi, liane, orhidee salbatice (din pacate, nu suntem in sezonul in care infloresc) si un verde neverosimil.
Dupa trei ore, suntem in varful vulcanului, luand locul soparlelor care se incalzeau pe pietre. Norii vin catre noi, inchid si deschid peisaje la picioarele noastre. Acum vedem satul la 1600 de metri sub noi. Acum, lacul. Acum totul in jur e gri. Acum vedem vulcanul Atitlan, cel mai inalt de pe lac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu