Tulum. Satucul pentru care am venit aici, minunea promisa de Tudorica (prietenul lui Teddy care traieste in Mexico City), paradisul diversilor calatori prin lume ale caror bloguri le-am citit in ultimul an, capatul lumii din povestile Ralucai.
Ritmul diferit se simte imediat. O strada principala cu scuar pe mijloc, alei paralele pentru biciclete, stradute laterale nu prea adanci, asta pe o lungime de 1,5 - 2 km. Atat. Ajungem pe la 11 si ceva, intr-o caldura toropitoare, iar Tulum dormiteaza. Mai nimeni pe strada, negustorii s-au retras in hamace, la umbra covoarelor mexicane expuse pentru vanzare, din unele curti se mai aude cate un flex, din cand in cand mai trece cate un turist pe bicicleta.
Cautam cazare pentru o luna. Pe strada am vazut tienda Coldwell Banker si cu increderea default in branduri, intram. Ne intampina un tip in camasa, bermude si slapi. Il cheama Edgar, e din Mexico City si, satul de viata in orasul cel mare si de munca de dimineata pana seara, a venit acum 9 ani in Yucatan. Sa traiasca pe plaja. A stat 4 ani in Playa del Carmen dar, dezamagit de transformarea lui, acum 5 ani a venit la Tulum.
Ne spune ca nu are prea multe sa ne ofere, dar ne poate spune ce si unde sa cautam. Mergem cu el sa vedem cateva optiuni de apartamente. Dichisite, majoritatea cu proprietari italieni. Calmul Tulumului ne linisteste: aici vom petrece precis urmatoarea luna, daca nu si mai mult. (Aici trebuie sa marturisim ca Tailanda, care ne-a dat inspirat sa plecam de acasa, a ridicat mult asteptarile in termeni de paradis. Playa del Carmen parea mult sub ceea ce traisem in Tailanda si, dupa prima zi acolo, am verificat cateva variante de zboruri, unele mai aproape, in America Centrala, dar si Cancun - Bangkok :)
Plaja e la 4 km de sat. Ne hotaram sa inchiriem biciclete, sa ne plimbam prin sat si sa ajungem si la plaja. La centrul de inchiriat biciclete l-am cunoscut pe Marco (italian, da!), care ne ofera si el cazare. Ne uitam, ne place, ne hotaram. Ne intoarcem aici pe 1 martie (azi e 24 februarie).
sâmbătă, 5 martie 2011
Bed&Breakfast Casaejido. Playa del Carmen.
Ne trezeste vanzoleala de dimineata a pasarilor. La fereastra se vede o bungavilea inflorita, in spate cerul pregatit pentru rasarit. E 6 dimineata.
Iesim din camera si descoperim casa in care stam si gradina ei. Casa e construita in stil traditional, cu lemn si stuf, cu faianta colorata. Are spatii deschise, usile de jos dispre gradina nu se inchid niciodata, iar unele ferestre au doar cadru, nu si geam. Este spectaculoasa!
Iar gradina ne-a facut sa ne intrebam daca merita sa iesim pe strada sau nu. Nu mai bine mai stam un pic aici, sa ne odihnim? :)
Pe la 8 casa se anima. Toata lumea se aduna la micul dejun. Casa e plina de fete din Elvetia, Olanda si Brazilia, care merg la o scoala de spaniola aici, in Playa. Una dintre ele invata spaniola timp de 5 luni intr-un tur Mexico - Costa Rica - Cuba. Mai e si un canadian (citat: "Oh, I'm so gay!"), are 50 de ani, a avut o pensiune in Montreal si face un tur de Caraibe pentru a-si gasi un loc in care sa se pensioneze. Ambitia lui: sa nu aibe haine de iarna. Vrea sa locuiasca in cele 6 luni de vreme frumoasa in Canada, iar restul, intr-o casa la soare.
Ne desprindem de casa si iesim in Playa. Mexico, baby!
Cladiri pe jumatate terminate, gunoaie pe marginea drumului, curti pline de resturi de tot felul, camarute simple in care oamenii dorm in hamace (sau folosec un laptop cocotati in hamace), case modeste cu masini scumpe parcate in fata (se poarta aici masinile mari, Pick-up Trucks si SUVuri), magazine cu nume promitatoare. Un fel de Voluntari cu palmieri.
Dar daca mergi pe malul marii spre nord ti se deschide si zona cu adevarat turistica. Hoteluri uriase, luxoase si mai putin luxoase, restaurante, magazine, branduri ca la mall.
Lumea spune ca Playa a ajuns in cativa ani de nerecunoscut. Ca acum 7-8 ani era un satuc linistit cu cateva mii de oameni, iar acum e un oras cu 50 000 de locuitori, impartit in doua lumi: o statiune luxoasa, plina de americani, canadieni, europeni si un orasel mexican prafuit, construit prea repede si cu prea putine reguli. Se spune ca in Playa nu traiesc oameni care s-au nascut in Playa, ca celor care si-au investit banii aici nu e pasa in ce se transforma locul asta si de aceea a ajuns asa. Pentru ca zona creste rapid, vin multi bani din Mexico City si Monterey, bani facuti repede si nu neaparat cinstit. Iar "investitorii" asteapta sa scoata si mai multi bani, tot rapid. Orice regula care exista poate fi anulata cu suma potrivita. Drept care, constructii haotice, fara niciun fel de stil arhitectural unitar, baruri pe plaja (nu ai voie sa construiesti pe plaja!), restaurante cu preturi mari, discoteci, la fel.
Maine mergem la Tulum!
Iesim din camera si descoperim casa in care stam si gradina ei. Casa e construita in stil traditional, cu lemn si stuf, cu faianta colorata. Are spatii deschise, usile de jos dispre gradina nu se inchid niciodata, iar unele ferestre au doar cadru, nu si geam. Este spectaculoasa!
Iar gradina ne-a facut sa ne intrebam daca merita sa iesim pe strada sau nu. Nu mai bine mai stam un pic aici, sa ne odihnim? :)
Ne desprindem de casa si iesim in Playa. Mexico, baby!
Cladiri pe jumatate terminate, gunoaie pe marginea drumului, curti pline de resturi de tot felul, camarute simple in care oamenii dorm in hamace (sau folosec un laptop cocotati in hamace), case modeste cu masini scumpe parcate in fata (se poarta aici masinile mari, Pick-up Trucks si SUVuri), magazine cu nume promitatoare. Un fel de Voluntari cu palmieri.
Dar daca mergi pe malul marii spre nord ti se deschide si zona cu adevarat turistica. Hoteluri uriase, luxoase si mai putin luxoase, restaurante, magazine, branduri ca la mall.
Lumea spune ca Playa a ajuns in cativa ani de nerecunoscut. Ca acum 7-8 ani era un satuc linistit cu cateva mii de oameni, iar acum e un oras cu 50 000 de locuitori, impartit in doua lumi: o statiune luxoasa, plina de americani, canadieni, europeni si un orasel mexican prafuit, construit prea repede si cu prea putine reguli. Se spune ca in Playa nu traiesc oameni care s-au nascut in Playa, ca celor care si-au investit banii aici nu e pasa in ce se transforma locul asta si de aceea a ajuns asa. Pentru ca zona creste rapid, vin multi bani din Mexico City si Monterey, bani facuti repede si nu neaparat cinstit. Iar "investitorii" asteapta sa scoata si mai multi bani, tot rapid. Orice regula care exista poate fi anulata cu suma potrivita. Drept care, constructii haotice, fara niciun fel de stil arhitectural unitar, baruri pe plaja (nu ai voie sa construiesti pe plaja!), restaurante cu preturi mari, discoteci, la fel.
Maine mergem la Tulum!
Prima seara in Playa del Carmen
Am ajuns in Playa del Carmen dupa 10 seara, dupa zece ore si jumatate de zbor Madrid-Cancun si inca o ora de autobuz Cancun-Playa del Carmen.
Coboram din autobuz in terminalul de pe strada principala, Avenida Juarez. Ambitiile noastre de backpackeri se topesc in caldura, umiditate si sub greutatea celor aproape 20 de kg de bagaj pe care il are fiecare. Rucsacul meu se termina cu o piramida (maya!) de carti, care se ridica mult deasupra capului meu. Asa ca programatul mers pe jos de la terminal la pensiune se transforma intr-o calatorie cu taxiul.
Nu inainte de tacos, pe care Teddy si-i cumpara de la un vanzator ambulant. !Hola amigos!
Taxiul ne lasa in dreptul unei strazi fara asfalt: "hay mucha gente joven que pasean por aqui, creo que la pension es todo recto"; "creo" nu e chiar linistitor, dar lasa. Intram pe strada si gasim pensiunea. Pentru ca ajungem tarziu, trebuie sa o sunam pe Mari care va veni sa ne deschida. Scoatem telefoanele: ambele cartele prepaid "care intra automat in roaming" luate din Romania si incarcate bine pentru calatorie ne arata "No service".
Noapte, strada neasfaltata la marginea oraselului, nimeni pe strada, Mexico cu povestile lui de groaza, pe drum politie multa cu arme automate (Policia Federal, Policia Estatal, Policia Municipal, Policia Turistica), postere care invita oamenii sa denunte intamplari si persoane suspecte, niste furnici urase care isi fac de lucru pe langa rucsacii nostri aruncati pe jos - Oh, f--k!
Apare un tip (tipic: bermude, slapi, negricios, barbos) care ne intreaba daca suntem spanioli (Nu) si apoi intr-o engleza foarte buna ne intreaba daca avem nevoie de ajutor. Da, avem, trebuie sa sunam pe cineva si nu avem cu ce. Am eu telefon, dar nu la mine. Veniti pana la mine acasa (stau la 2 case de aici) si sunati. Oh, f--k, f--k!. Neincrezator, suspectand minciuni si intentii necurate, jaf, atac si macete, Teddy pleaca cu el. Plina de aceleasi sentimente, raman langa rucsaci.
Ce feste ne joaca mintea! Venim aici cautand oameni mai relaxati si mai deschisi dar, infestati de ce traim zi de zi, de agresivitate si nepasare, nu ne vine sa credem ca un om pur si simplu se poate opri sa ajute.
Dar da, Javier (asta e numele tipului, e spaniol, sta in Playa de cateva luni si lucreaza pentru un shop de scuba, filmeaza scufundarile turistilor, editeaza si le vinde filmuletele), doar ne-a ajutat. Ba chiar ne-a dat si o bere. Am dat telefonul si am reusit sa intram in pensiune.
!Bienvenido a Mexico, amigos!
Coboram din autobuz in terminalul de pe strada principala, Avenida Juarez. Ambitiile noastre de backpackeri se topesc in caldura, umiditate si sub greutatea celor aproape 20 de kg de bagaj pe care il are fiecare. Rucsacul meu se termina cu o piramida (maya!) de carti, care se ridica mult deasupra capului meu. Asa ca programatul mers pe jos de la terminal la pensiune se transforma intr-o calatorie cu taxiul.
Nu inainte de tacos, pe care Teddy si-i cumpara de la un vanzator ambulant. !Hola amigos!
Taxiul ne lasa in dreptul unei strazi fara asfalt: "hay mucha gente joven que pasean por aqui, creo que la pension es todo recto"; "creo" nu e chiar linistitor, dar lasa. Intram pe strada si gasim pensiunea. Pentru ca ajungem tarziu, trebuie sa o sunam pe Mari care va veni sa ne deschida. Scoatem telefoanele: ambele cartele prepaid "care intra automat in roaming" luate din Romania si incarcate bine pentru calatorie ne arata "No service".
Noapte, strada neasfaltata la marginea oraselului, nimeni pe strada, Mexico cu povestile lui de groaza, pe drum politie multa cu arme automate (Policia Federal, Policia Estatal, Policia Municipal, Policia Turistica), postere care invita oamenii sa denunte intamplari si persoane suspecte, niste furnici urase care isi fac de lucru pe langa rucsacii nostri aruncati pe jos - Oh, f--k!
Apare un tip (tipic: bermude, slapi, negricios, barbos) care ne intreaba daca suntem spanioli (Nu) si apoi intr-o engleza foarte buna ne intreaba daca avem nevoie de ajutor. Da, avem, trebuie sa sunam pe cineva si nu avem cu ce. Am eu telefon, dar nu la mine. Veniti pana la mine acasa (stau la 2 case de aici) si sunati. Oh, f--k, f--k!. Neincrezator, suspectand minciuni si intentii necurate, jaf, atac si macete, Teddy pleaca cu el. Plina de aceleasi sentimente, raman langa rucsaci.
Ce feste ne joaca mintea! Venim aici cautand oameni mai relaxati si mai deschisi dar, infestati de ce traim zi de zi, de agresivitate si nepasare, nu ne vine sa credem ca un om pur si simplu se poate opri sa ajute.
Dar da, Javier (asta e numele tipului, e spaniol, sta in Playa de cateva luni si lucreaza pentru un shop de scuba, filmeaza scufundarile turistilor, editeaza si le vinde filmuletele), doar ne-a ajutat. Ba chiar ne-a dat si o bere. Am dat telefonul si am reusit sa intram in pensiune.
!Bienvenido a Mexico, amigos!
vineri, 4 martie 2011
Viata in slapi
"Ah, viata in slapi!".
E fraza care deschide fiecare vacanta cand, imediat dupa ce aruncam bagajele in camera, iesim sa vedem un pic viata locului. Am trait cate doua-trei saptamani de viata in slapi in diverse colturi insorite de lume, nu prea multe: in Grecia, in Malta, in Spania si-n insulele ei, in Singapore si Tailanda.
Cand am plecat ultima oara din Tailanda, la inceputul lui 2010, in barca care ne ducea din Coral Island in Phuket, ne-am gandit ce lasam in urma: un loc atat de frumos si de linistit, oameni zambitori si simpli si o viata calma-calma, dupa care stiam ca o sa tanjim tot anul. Romantate ganduri, de turisti, stiu, dar asta e ce am simtit. Si ne-am gandit: ce-ar fi daca am trai si noi asa o perioada? Daca nu o viata (decizie greu-greu de luat), macar o perioada mai lunga. Sa gasim un colt cu soare si oameni deschisi si sa plecam acolo.
Asa ca tot anul ce a urmat am strans bani si ne-am gandit la locuri cu soare. Si iata-ne traindu-ne "what if-ul", in Tulum, Yucatan, Mexico.
Nu avem niciun plan clar. Doar un buget fix, cand se apropie de final, ne luam biletele de intoarcere. Ah, si pentru ca vrem sa traim o viata in slapi, vom sta pe tarmul Caraibilor, orice tara din regiune vom vizita.
Aici vom scrie despre locurile si oamenii pe care ii vom cunoaste si despre intamplarile pe care le vom trai. In slapi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)