Cu Sirena la Puerto Morelos

Vineri seara, 10.30. Am fost in sat :) sa mancam si tocmai ne-am intors "acasa".

Sirena, o canadianca care sta aici de vreo doua saptamani, ii povesteste Almei intamplarile zilei. A fost la Puerto Morelos la snorkeling si a vazut baracude si testoase uriase si pisica de mare, nu manta ray ci eagle ray, cea rara!

Maine se duce din nou acolo. Pescarii i-au spus ca cel mai bine e sa vina dimineata, pe la 7, asta e ora in care in apa e forfota. Haideti si voi maine, merita. Bine, ne intalnim la 5 dimineata in curte.

Dupa mai bine de 80 km pe Carretera Federal, ajungem la Puerto Morelos inainte de 7. Pe plaja, noi, un politist cu un detector de metale si un grup care performeaza probabil vreun ritual de curatare: mediteaza, canta, se lovesc usor cu frunze, se uita la cer inganand ceva.

Dupa trei reprize lungi de snorkeling, iata bilantul: un grup de 25 de baracude, o baracuda uriasa (poate de 1,5-1,7m lungime), niste frica, 2 broaste testoase (una, dupa ce a terminat de mancat, a urcat la suprafata sa ia aer chiar laga Sirena, careia i-au dat lacrimile de emotie), o pisica de mare si multi, multi pestisori colorati de coral, in versiune supradimensionata. Pare-se ca toti pestisorii pe care ii stim in forma mica, aici se gasesc in forma mare, nu stim de ce.

Puerto Morelos are bucurii si pentru cei care nu fac snorkeling din diverse frici (la frica de apa adanca tocmai s-a adaugat frica ca as putea sa vad vreun peste urias cu dinti ascutiti care ii ies din gura!): ape incredibil de turcoaz si de clare, pesti care se vad cand stai pe debarcader, conversatie usoara cu pescarii, conversatie scurta cu americani "Wow, Romania, how interesting! Punct.", un far batut de uraganul din 1967 si care de atunci vegheaza stramb, Paco, Chino, Manuel, Popeye, Triny, etc.

Tamcach-Ha

Pe langa Cobà sunt trei cenote. Toate subterane. Mergem la Tamcach-Ha.

Cand ajungem, nu ne entuziasmam. Cateva microbuze, cateva taxiuri, niste dusuri improvizate si o gaura in pamant, care absoarbe siruri de turisti. Hm!

Coboram vreo 15 metri pe o scara in spirala. Lumina soarelui dispare. Si apare:

Trei reflectoare lumineaza o caverna uriasa: tavan boltit, stalactite, stalagmite, apa incredibil de clara, cativa pestisori. Sub apa se vad guri de tunel care duc probabil spre alte cenote. Simtit ca ne-am strecurat pe o scara ingusta in burta unei sfere, pe jumatate umpluta cu apa.

Cobà

Am plecat la Cobà cu autobuzul de 7 dimineata. Ma rog, 7.25, conform ritmului de aici, dar ce conteaza cand esti in vacanta...
Singurul stres era sa ajungem acolo inainte de autocarele cu turisti.

Cobà e un vechi oras maya, situat in interiorul continentului, in mijlocul junglei, la 45 de kilometri de Tulum. In epoca sa de glorie se pare ca a avut 50.000 de locuitori si o arie de 80 de kilometri patrati. Acum, grupuri de ruine presara jungla, trei importante si vizitate, altele aproape ignorate de-a lungul cararilor, celelalte in curs de a fi dezgropate.

Drumurile care leaga cele trei grupuri de ruine fac parte dintr-o retea antica de drumuri sacre, sacbe. Cel mai lung descoperit are aproximativ 100 km si leaga Cobà de un alt oras maya.
E inca devreme cand mergem pe sacbe catre Nohoch Mul. Suntem doar noi, soarele straluceste pe drumul alb de piatra, linistea junglei e deranjata doar de trecerea vreunei iguane prin tufisuri.

In grupul Nohoch Mul se afla cea mai inalta piramida din Yucatan. Dupa 120 de trepte abrupte, ne aflam la 42 de metri deasupra junglei.
Piramida vine dotata cu o funie moderna, care ajuta la urcat, dar mai ales la coborat, si cu o placuta "Urcati pe propriul risc". Funia a fost de mare folos si nu poti sa nu te intrebi "Oare ei, atunci, cum faceau?".

Dupa Nohoch Mul, un alt drum prin jungla imblanzita de om. Destul de blanda cat sa nu-ti fie teama, destul de salbatica incat sa arate asa:

Fiecare asezare din Cobà a avut rolul sau. Nohoch Mul, MacanXoc si Conjunto Pinturas au avut rol religios. O spun templele din varful piramidelor, altarele aliniate, picturile ale caror culori inca se mai intrezaresc, stelae-le acoperite de imagini si inscrisuri maya. Ultimul la care ajungem, grupul Cobà, era centrul social si economic al vechiului oras. Aici se vad inca urmele palatului "guvernamental", ale caselor celor bogati (cei care isi permiteau case din piatra; restul oamenilor traiau in niste colibe din lemn cu acoperis din frunze de palmieri, asa cum se traieste inca in sate), ale terenurilor de sport.

Vedem terenul perfect conservat pe care se juca sportul cu mingea, sport despre care se zice ca ar fi precursorul fotbalului.

Se juca in echipe de doi, pe un teren inclinat; jucatorii trebuiau sa bage mingea prin inelele de piatra folosindu-si doar soldurile, umerii sau coatele. Se spun multe despre jocul asta, si, ca despre toate obiceiurile maya, se spun lucruri normale si lucruri infricosatoare. Oricum mai nimic nu e sigur, dat fiind ca mai toate inscrierile maya au fost distruse in conquista spaniola.
Despre jocul asta, unii spun ca era doar un joc, pentru distractia claselor bogate. Se juca in contexte festive, cu o minge de cauciuc natural. Altii spun ca era un joc ceremonial, ca cei care pierdeau erau sacrificati si ca mingile erau capete de invinsi. Se mai spune ca marii conducatori ai oraselor maya jucau soarta oraselor in acest joc. Orasul echipei invinse era considerat oras invins si intra sub ocupatia orasului invingator. O forma de cucerire care evita varsarea de sange.

Iesim din zona arheologica incarcati de maretia unei civilizatii. Satul Cobà de astazi are sub 2000 de locuitori (in imagine, Primaria si Politia). Satul e vizitat de turisti de vreo 10 ani si tot de atunci se vorbeste pe aici si spaniola. Cu turistii. Intre ei, oamenii vorbesc tot doar in maya.

Maloob kin!
Buna ziua in maya.

Babysitters

Zilele trecute am fost babysitters.

Stapanul ni l-a lasat in grija timp de 30-40 de minute, cat i-a trebuit pentru o iesire cu canoe in larg.

Fiesta Maya

Fiesta Maya tine doua saptamani, asa ca am mai vizitat festivitatile in diverse seri. Intr-una din ele am auzit muzica pe drum. Am intrat pe o alee ingusta, la capatul careia un grup de oameni privea intr-o curte. In curte, muzica tare, dansatori in costume populare, dansatori alipiti spontan "profesionistilor", gratar (da!) si spectatori. Un barbat in varsta vine catre noi sa ne invita in curte sa dansam. Aflam ca obiceiul este ca, in timpul fiestei, dansatorii sa viziteze casele din comunitate, iar gazdele ofera tuturor bautura si mancare. Ne intimidam si refuzam politicos.

La un moment dat muzica se opreste. Dansatorii se incoloneaza si ies din curte. Se duc catre biserica maya. Putem sa-i urmam? Da, dar sa nu le facem poze.
Maya cred ca fotografiile le fura sufletul. In locurile mai traditionale, este o mare ofensa sa fotografiezi pe cineva fara sa ii ceri voie. Si este absolut interzis sa faci fotografii in biserica, caci asa furi sufletul sfintilor. Aici, in Yucatanul turistic, se mai trec cu vederea credintele vechi. In timpul fiestei, avem voie sa fotografiem. Sunt stricti doar in ce priveste biserica.

Dansatorii intra in biserica si vreau sa intru si eu. Aflu ca, pentru a intra, trebuie sa imi las slapii la usa, sa cumpar o lumanare, sa o aprind si, in timpul petrecut inauntru, sa stau in genunchi.
Biserica maya este un amestec de credinta catolica si ritualuri antice. Se pare ca maya au fost convertiti usor la catolicism pentru ca multe dintre simbolurile acestuia li se pareau apropiate de ale lor: aveau un simbol religios asemanator crucii, sfintii protectori pareau asemanatori zeilor, credeau in cer si in "lumea de dedesubt" (in plus, cand spaniolii au ajuns in Mexic si America Centrala, civilizatia maya era deja in decadere).

In Tulum, biserica maya are 4 pereti, podea de ciment si acoperis de stuf (se vede in fundalul fotografiei). Altarul e separat de restul bisericii de un perete subtire, in centrul caruia se afla un gol. Intri prin el si descoperi masa lunga (aproape cat toata latimea bisericii) pe care ard lumanarile. In spatele ei, se afla o alta, pe care sunt aliniate icoane de sfinti, acoperite partial cu servete, perdele si alte decoratiuni. Intr-un colt, o gramada mare de banane; probabil ca biserica serveste temporar si ca depozit.

Cand dansatorii intra in biserica, tobosarul care ii insoteste in periplul prin sat, ramane in prima camera, continuand sa bata in toba. Dansatorii intra, aprind lumanari si inconjoara mesele, onorand icoanele sfintilor. Cand ies, tobosarul ii urmeaza si in biserica se lasa o tacere adanca. Oamenii intra desculti, aprind lumanari si se lasa in genunchi, rugandu-se.

2 zile la plaja

Iata ce patesti daca mergi la plaja iarna :)

Despre concidente?

De cateva zile, in camera fotbalistului Hugo Sanchez, sta Simone. Simone e un italian de prin imprejurimile Milano-ului. A mostenit de la parintii lui o afacere modesta, comert ambulant de pantofi. Timp de mai bine de 10 ani a batut satele cu camionul cu pantofi de vanzare, iar acum a hotarat sa ia o pauza. Viseaza sa aiba o pensiune eco pe langa Tulum.

Luni, Simone a venit dintr-o excursie cu vestea ca in Tulum va incepe in acea seara un festival maya. Aflase asta de la o italianca pe care o auzise vorbind despre asta in autobuzul cu excursionisti. A auzit-o vorbind, s-a apropiat, a intrebat si a aflat detalii.

Intrebam si noi in jur, nimeni nu stie nimic. Intrebam in sat, nimic. Decat ca maya au o zona a lor, in jurul bisericii maya. Sa ne ducem acolo, sa intrebam.

Ajungem acolo, undeva in capatul satului, departe de strada principala. Un... careu, asa cum il stim de la scoala, o scena care se ridica ritual, in timp ce spectatorii sunt chemati de trei ori la "nuestra fiesta maya", un prezidiu si cateva zeci de scaune pe laterale. Stegulete colorate acopera locul. Pe o laterala, incep sa se adune oameni imbracati in costume populare. Lumea se strange pe scaune si asteapta in liniste. Sunt poate vreo 200 de oameni in piateta, dar, cand Teddy ii spune ceva lui Simone, se aude doar asta.

Spatiul continua sa se umple de lume. La a treia strigare, in spaniola si in maya, prezidiul se completeaza cu reprezentantii de seama ai comunitatii. Ascultam maya pentru prima data, suna sacadat, pare o limba inventata de copii pentru un joc, dar un joc solemn si bizar, cum se intampla cateodata.

Teddy imi atrage atentia: uite-o pe doamna din Playa del Carmen. Doamna si-a castigat acest titlu cu privirea ei calda si un pic trista, vocea calma si gesturile fara graba. E o italianca de peste 40 de ani, poate 50, inalta, slaba, cu parul lung si blond. Am cunoscut-o intamplator in urma cu doua saptamani cand, deviind din strada turistica cu restaurante scumpe, am gasit un restaurant conform buget, dar fara locuri libere. Ne-a vazut ezitand si ne-a invitat la masa ei. Ea aproape terminase. Am vorbit despre America Latina si am aflat multe, ea a calatorit in zona si, cativa ani, a si lucrat in Nicaragua, voluntar, ajutand copiii care traiesc pe strazi. Despre locuri si oameni, are povesti frumoase si povesti ingrozitoare.

Ii facem semn, se apropie, ne bucuram, ne miram inca o data de cat de mica e lumea cea mare. Ea, imediat, il saluta pe Simone. Ea era femeia care ii spusese despre festivalul maya, cel atat de trecut cu vederea in sat, atat de necunoscut localnicilor si turistilor! Ne emotionam, ne miram de coincidentele lumii si, in atmosfera solemna a festivalului, ne intrebam daca inseamna asta ceva, mai mult decat ne dam seama acum. Ea ne spune ca dezlegarea coincidentelor e intr-o carte, La profecia de Celestino de James Redfield si ca poate ar trebui sa o citim. Simone o aude si face ochii mari: cartea, terminata de curand in Italia, este cea care l-a facut sa plece de acasa si sa caute mai mult.

Incepe muzica ritmata de bataile tobei. Oamenii in costume populare intra pe rand in mijlocul piatetei si incep sa danseze. Femeile, in rochii albe, terminate cu broderii in culori intense. Barbatii, in costume albe, palarii albe, sandale albe. Muzica se mai intrerupe, pasii se mai incurca si ies din ritm, sticlele tinute pe cap la un anumit dans mai cad si se sparg. Atat de simplu.