Los Cayos de Cuba

Cayo Santa Maria, Cayo Coco si Cayo Guillermo, presarate in Oceanul Atlantic pe malul de nord al Cubei sunt ultimele noastre destinatii aici.

Diguri construite in mare, lungi de 30-40 km leaga cayos de insula.

De povestit nu e prea mult: grupul mare de prieteni, baile incredibile pe luna plina, licuricii din mare (ce or fi fost?), flamingo care au trecut in zbor peste noi, zecile de crabi albastri, apa alba, turcoaz, verde, albastra si alte culori care nu au nume, nisipul alb.

In rest, lasam fotografiile sa spuna ce e de spus :)

Trinidad de Cuba

E un orasel colonial din sud-estul Cubei, cu case colorate si stradute ce urca si coboara colinele. E asezat frumos, intre Marea Caraibilor (plaja e la vreo 5 km de oras) si dealurile impadurite.

In Trinidad, am stat la o familie. De catva timp, in schimbul unui impozit platit statului, cubanezii pot face mici afaceri pe cont propriu. Impozitul pare cam piperat, dar una peste alta, pare ca merita.

Am stat intr-o casuta coloniala din orasul vechi, cu mai multe terase, gradina, holuri aerisite si camere care nu au geamuri ci doar spatii deschise catre afara si obloane in caz de uragan.

Am mancat bunatati de pe piata neagra. Gazda ne-a gatit langusta si file de peste proaspat, vandut ilegal de pescarii locului (nu sunt parte din ratie si nici nu se gasesc in magazine). O descoperire delicioasa a fost banana prajita, platano macho, o banana mai putin dulce folosita doar pentru gatit.

Mic dejunurile ne-au intors in timp: unt sarat, carne din conserva, o branza grasa mai dubioasa, ce parea facuta in casa. Totul insa asezonat cu multe fructe tropicale, din care am mancat in nestire.

Trinidad picoteste in timpul zilei, dar se trezeste noaptea. In piata centrala, in fiecare seara, se canta live muzica traditionala cubaneza, iar lumea danseaza si bea cocktailuri din pahare de plastic, asezata la mese sau pe treptele de langa biserica.

La Havana Vieja

"Havana veche" este centrul vechi, frumos renovat al Havanei. 

 

Pe strazile aglomerate, flancate de  palacios si case coloniale, in care sunt acum muzee, galerii si bistrouri, prin pietele si piatetele ce inconjoara forturi sau catedrale, incepem sa simtim farmecul colonial al Cubei.

¡Hasta la victoria siempre!

Intr-o galerie de pictura, batranul ghid se plange de stilul de viata impus de comunisti si spera, ridicand ochii spre cer, ca anul asta Fidel sa moara. Fratele Raul nu este la fel de carismatic si poate oamenii se vor revolta mai usor si lucrurile se vor schimba. Dar, pana atunci, oamenii se zbat in saracie, cu salarii de 30-50 de euro, mancare si bunuri rationalizate (tocmai le-au scos acum niste kilograme de carne si detergentul).

De doua luni, batranelul cauta in farmacii aspirina si crema analgezica si nu gaseste. Se gaseste insa la coltul strazii, la de zece ori pretul. Presati de saracie (si lene), multi cauta surse de facut bani usor, ceea ce a transfomat Cuba in tara lui “Aladin (Fidel) si cei 11 milioane de hoti”.

Toate ne sunt spuse soptit si cu ochii pe usa, iar tema discutiei se schimba in “transparenta apei in pictura peisagistilor cubanezi” ori de cate ori intra cineva pe usa.

Un sir de victorii ale comunismului.

PS. Recunosc ca, dupa Mexic si Guatemala, unde am simtit (superficial, dar macar avem o idee) influenta Statelor Unite asupra tarilor mai sarace din jur, Cuba si idealurile ei de independenta ne erau foarte simpatice. Ni se parea grozav ca o tara mica a reusit sa tina in sah o super-putere aflata la 60 de mile de coastele sale.

De aici, din Cuba, idealurile pictate pe ziduri sunt  in contrapunct cu realitatea de pe strada, de oameni, de masini, de casele lasate in paragina, de “shop-uri” in care preturile sunt de neatins pentru localnici, de alimentarele goale, de vitrinele triste, de privirile alerte ale oamenilor care se plang oricui vrea sa ii asculte.

Frumoasa rezistenta, urat comunismul.

La Havana, la caderea noptii

De la etajul 13 al hotelului cu alura comunista inaltat pe Malecón printre case de inceput de secol XX, vedem apusul soarelui peste ocean. Lumina portocalie cade peste central Havanei, peste acoperisurile caselor odata prospere, acum decrepite si suprapopulate de familii sarace. Pe Malecón, bulevardul de la malul marii, contruit de Mafia americana la inceputul secolului XX in cartierul “lor”, trec masini supradimensionate si vechi, masinile americane ale anilor 50, ajunse simbol al Cubei. Sunt multe, asa cum arata cartile postale si ghidurile, insa destul de amestecate cu valul nou de masini europene si coreene.

Am ajuns la Havana cu un avion rusesc vechi ce ne-a facut sa ne simtim in epoca primului James Bond. Ca sa intram in film, in loc de apa sau suc, ne-am hidratat cu un Cuba libre, preparat cu Havana Club si o cola necunoscuta, ca deh!

Plimbarea nocturna prin centru, ne arata o Havana fantomatica, cu strazi centrale cu lumina joasa, stradute laterale complet intunecate si case mari, cu ferestre negre ce par nelocuite. Si multe schele, caci Havana e in renovare din anii 80, insa, probabil, intr-un ritm mai tropical.

In semi-obscuritate intalnim si primii timadores, cubanezi care incearca sa pacaleasca turistii pentru un castig oarecare, fie un comision de la un restaurant in care reusesc sa ii atraga, fie continutul unui portofel :)

Pe noi ne-au abordat la un semafor: un cuplu de negrii (populatia Cubei e un mix de albi, descendenti ai colonistilor spanioli, negri, din sclavii africani adusi aici pe plantatiile de trestie de zahar si creoli), entuziasmati la maxim ca suntem din Romania (?!), ne-au luat in brate pe rand, sa simta pe unde sunt portofelele (credem) si au incercat (din nou, credem) sa ne duca intr-un bar sub pretextul ca acum (ce noroc!) e in oras un festival Buena Vista Social Club. Cand le-am spus ca multumim, dar ne continuam plimbarea, s-au jignit si au plecat bodoganindu-ne.

La cateva minute, un student la Medicina (ne-a arata legitimatia dubios de spontan) s-a insarcinat sa ne arate unde e restaurantul pe care il cautam, indreptandu-ne intr-o directie gresita. Cand am vazut ca am ajuns pe stradute prea intunecate pentru prima noastra seara la Havana, ne-am despartit prieteni, fara niciun protest din partea lui. 

Nu stim ce-au fost, hoti sau “agenti de vanzari”, dar in orice caz, daca ii refuzi, sunt blanzi, te lasa in pace destul de usor.

Episodul a trecut, dar ideea de “in ce tara am ajuns, fratilor ?!” a ramas, din pacate. Sa vedem daca restul experientei o va sterge!

La revedere, Tulum!

Pe 7 iunie, dimineata, ne-am luat la revedere de la Tulum. De la plajele cu nisip alb, de la umbra palmierilor, de la bicicleta, de la parcatul ei cu respiratia taiata de caldura si efort, de la super burrito-ul de pastor facut de Oscar si Daly, de la Oscar Jr, baietelul lor inamorat de tatuaje si medaliat cu aur la concursul de English spelling, de la sala de sport calduroasa si umeda unde nimeni un dadea drumul la aerul conditionat (asa, orice minut de sport parea super-eficient), de la El Asadero, Marco si sotia lui prea modesta care ne-au oferit gratuit ultima cina la Tulum, cele mai grozave tacos de arrachera (carne de vita), nopal (cactus) si salsitas facute in casa (avem retete!), de la cenotele racoroase ascunse in padure, de la cei 60 km pe care ii parcurgeam pana la cinematograful din Playa del Carmen, de la La Flor de Michoacan, cu gradina plina de flori in care am facut exercitii la spaniola acompaniati de choco-banana (o banana infipta intr-un bat, inghetata si invelita in ciocolata presarata cu fungi de cocos) si de licuado de platano y granola (o bautura cu lapte, banana si cereale – minune; cand ajungem la urmatorul “acasa”, cumparam robot, sa putem sa ne facem), de la Pepenero si Mezcaleria Juan y Jose, mai singurele locuri in care “se iese” la Tulum, de la Cafeneaua Artistilor si lectiile despre mine pe care le-am invatat acolo, de la o cina Mexican-style de 100 de pesos (adica vreo 25 lei, amandoi), de la Camello, restaurantul pescaresc de la marginea satului, intotdeauna supra-aglomerat, de la Simone, de la iTour, Daniele, Miguel, Marco, de la multii italieni din Tulum cu care mexicanii se simt in competitie, de la diminetile in care “stresul” era “Azi ce facem, unde mai mergem?”, de la Skina Rudda si repertoriul lor.

Plecam din Tulum, plecam din Mexic, deja se intrevede o altfel de viata, intr-un alt ritm si alt loc. Dar pana atunci, schimbam paradisul din Mexic pe cel din Cuba si Costa Rica.

Cea mai frumoasa

Playa Las Palmas, pe care am descoperit-o tarziu, in ultima saptamana la Tulum, e o candidata serioasa la "cele mai frumoase plaje din lume", nu?

Inapoi la testoasele din Akumal

Am reusit!

Inarmata cu o vesta de salvare, am reusit sa trec peste frica de apa adanca (intr-o prima faza nici asa nu mi se parea ca sunt 100% protejata, dar m-am convins pe parcurs) si sa inot in largul golfului de la Akumal.

Am ajuns la recif, atat de inalt incat sparge valurile in larg si protejeaza perfect golful. Formatiuni de toate formele si culorile, pesti, asemenea: pesti-inger mari, superbi, ascunsi timid sub coral, pestisori albastri cu punctulete albastru metalic ce sclipeau ca niste licurici, alb cu turcoaz, alb cu bleu, gri cu galben, negru catifelat, gri cu rosu, tigrat - toate combinatiile sunt sub apa.

Si, imediat ce am iesit dintre corali si am intrat in zona cu iarba de mare am vazut testoasele. Prima manca si a continuat sa faca asta cateva minute sub privirile noastre incantate. Apoi, a inceput sa se ridice spre suprafata apei, invartindu-se in spirala, ca urcand intr-un turn imaginar. A respirat si a coborat din nou sa manance, nederanjata deloc de prezenta noastra. A doua nu ne-a suportat prea mult timp, am inotat un timp deasupra ei, dar imediat ce mainile ni s-au intins catre ea, a disparut in albastru.

Am repetat experienta rapid. In noua incursiune, am intalnit foarte multe testoase, trei dintre ele, foarte mari, lungi cam de un metru si jumatate. Una avea lipiti pe carapace, doi pesti remora, lungi si grasuni, ce se lasau plimbati cu burta in sus. Testoasele, toate relaxate, si-au vazut de gustarea de dupa-amiaza fara sa se impresioneze de turistii ce se minunau dand din maini si picioare la cateva zeci de centimetri deasupra lor.

Intorcandu-ne catre mal, am vazut o pisica de mare, my first :)

Nota de subsol:
Ha-ha-ha = replica lui Teddy la ideea ca scriu despre frica apa adanca in contextul golfului Akumal. Acolo, apa are maxim 4 metri, in zona coralilor doar vreo 2 metri, pe alocuri chiar 1 :)

Cafe de Guatemala

Bobite de cafea organica ramase in plantatiile de pe versantii vulcanului San Pedro, dupa sezonul culesului, terminat in martie.

Vulcanul San Pedro si padurea fermecata

Vulcanul San Pedro doarme de peste 80 000 de ani la 3020 de metri, pe malul lacului Atitlan.

Incepem sa-l urcam la 8 dimineata, dupa 5 minute in tuc-tuc, taxiul local catre intrarea in rezervatie.

In caietul rezervatiei naturale, azi apar 5 nume: doi suedezi si un neamt care au urcat mai devreme si noi doi.
Cam o mie de turisti urca anual pe San Pedro. In graficul lui 2010, desenat cu creionul si pus pe perete, vedem americani, francezi, nemti, argentinieni. Niciun roman. La anul in grafic, Romania va fi reprezentata :)

Suntem insotiti de Mario, un baiat de 20 de ani din satul San Pedro. In mod normal, lucreaza in agricultura, pe plantatiile de cafea sau de porumb de pe pantele vulcanului, dar azi, are sansa de a castiga un ban in plus ca ghid. Ne place Mario, stie tot felul de lucruri, povestim multe (cat ne permite respiratia chinuita de urcusul abrupt) despre Guatemala, despre razboiul civil, satele maya, dialectele maya (22 in total; in Guatemala, spaniola e a doua limba vorbita de populatia, in majoritate, indigena), agricultura organica, The Doors, facultate (Mario a terminat liceul, dar nu a plecat la facultate pentru ca fratele lui mai mare e acolo si lipsa ambilor baieti mari ar fi fost o povara pentru familia lui. Mai asteapta un an, pana i se intoarce fratele si apoi va merge el).

Urcam. Greu. Lasam in urma plantatiile de cafea, grupurile de oameni care lucreaza, iar, undeva pe la 1800 metri altitudine si ultimul "camp" de porumb.

Intram in padure. Cararea care urca pe San Pedro e numita "Drumul spre nori" si asa se si simte. Norii apar, invadeaza padurea, si dispar printre copaci. Padurea este neatinsa de sute de ani: arbori uriasi, liane, orhidee salbatice (din pacate, nu suntem in sezonul in care infloresc) si un verde neverosimil.

Dupa trei ore, suntem in varful vulcanului, luand locul soparlelor care se incalzeau pe pietre. Norii vin catre noi, inchid si deschid peisaje la picioarele noastre. Acum vedem satul la 1600 de metri sub noi. Acum, lacul. Acum totul in jur e gri. Acum vedem vulcanul Atitlan, cel mai inalt de pe lac.

La un moment dat, norii se deschid in fata noastra, lasand sa se vada cerul albastru. "Asta trebuie sa fie Poarta Raiului".