marți, 31 mai 2011
Lacul Atitlan
Am intrezarit lacul din masina, coborand panta abrupta spre Panajachel, singurul sat ce leaga Atitlanul de restul Guatemalei. In restul satelor de pe malul lacului, mai bine de zece, se ajunge doar cu barca.
Am ajuns in Panajachel seara, pe la 6 si ceva. Ne-a luat vreo ora sa ne cazam si, cum in Guatemala e mai bine sa stai in casa dupa caderea serii, am amanat vizita la lac pe a doua zi dimineata.
Iar dimineata, albastru.
In una dintre cele mai ploioase zone ale Guatemalei, lumina e filtrata de aerul umed si rarefiat, reflectata de lac si raspandita in jur intr-o explozie de albastru. Albastru profund, albastru deschis, albastru gri, albastru-roz.
Lacul Atitlan s-a format intr-un crater urias lung de 18 km, lat de 13, adanc de peste 350 de metri si inconjurat de alti trei vulcani: Atitlan (3500 m), Toliman (peste 3200) si San Pedro (3000 m).
Am facut un tur cu barca in trei dintre satele mai pitoresti din jur: San Marcos, San Pedro si Santiago Atitlan (o insiruire a satelor de pe Atiltlan seamana cu o lista a sfintilor catolici).
Peisajul e ametitor, incredibil, satele sunt modeste si haotice, cu case uratele si neingrijite si stradute inguste in panta. Insa, in sate, oameni poarta costume traditionale, si, peste tot, ti se ofera (ieftin) artizanat in culori bogate, foarte frumos. Satele sunt inconjurate de pantele abrupte, cultivate ordonat cu porumb si cafea.
La intoarcere pe lac ne astepta Xocomil, vantul de dupa-amiaza. De obicei, Xocomil ("cel ce ce aduna pacatele" intr-unul dintre cele trei dialecte maya vorbite pe Atitlan) agita lacul, starnind valuri destul de puternice incat sa rastoarne barcile. Noi l-am gasit calm, la intoarcere valuri nu mai mari de 20 cm unduiau albastrul.
Am ajuns in Panajachel seara, pe la 6 si ceva. Ne-a luat vreo ora sa ne cazam si, cum in Guatemala e mai bine sa stai in casa dupa caderea serii, am amanat vizita la lac pe a doua zi dimineata.
Iar dimineata, albastru.
In una dintre cele mai ploioase zone ale Guatemalei, lumina e filtrata de aerul umed si rarefiat, reflectata de lac si raspandita in jur intr-o explozie de albastru. Albastru profund, albastru deschis, albastru gri, albastru-roz.
Lacul Atitlan s-a format intr-un crater urias lung de 18 km, lat de 13, adanc de peste 350 de metri si inconjurat de alti trei vulcani: Atitlan (3500 m), Toliman (peste 3200) si San Pedro (3000 m).
Am facut un tur cu barca in trei dintre satele mai pitoresti din jur: San Marcos, San Pedro si Santiago Atitlan (o insiruire a satelor de pe Atiltlan seamana cu o lista a sfintilor catolici).
Peisajul e ametitor, incredibil, satele sunt modeste si haotice, cu case uratele si neingrijite si stradute inguste in panta. Insa, in sate, oameni poarta costume traditionale, si, peste tot, ti se ofera (ieftin) artizanat in culori bogate, foarte frumos. Satele sunt inconjurate de pantele abrupte, cultivate ordonat cu porumb si cafea.
La intoarcere pe lac ne astepta Xocomil, vantul de dupa-amiaza. De obicei, Xocomil ("cel ce ce aduna pacatele" intr-unul dintre cele trei dialecte maya vorbite pe Atitlan) agita lacul, starnind valuri destul de puternice incat sa rastoarne barcile. Noi l-am gasit calm, la intoarcere valuri nu mai mari de 20 cm unduiau albastrul.
Bienvenidos a Guatemala!
Guatemala, povestita dintr-o suflare acum vreo luna si ceva de Ana si Alex la Cenote Escondido, e in fata noastra. Intr-o seara, petrecuta in San Cristobal, ne-am gandit "De ce nu? Guatemala e la doar cateva ore distanta."
Asa ca iata-ne in prafuita si sufocanta La Mesilla, punctul de intrare in "Guate" dinspre Chiapas.
Din nou la drum!
Asa ca iata-ne in prafuita si sufocanta La Mesilla, punctul de intrare in "Guate" dinspre Chiapas.
Din nou la drum!
sâmbătă, 28 mai 2011
Cel mai batran copac din lume
Cel mai batran copac din lume traieste la 5 km de Oaxaca, in Santa Maria del Tule.
Are mai mult de 2000 de ani, e inalt de 42 de metri, cu o "taliuta" de 58 de metri. Si nu incape tot in fotografii :)
E un Sabino (sau Ahuehuete), din familia coniferelor. Convietuieste in curte cu biserica satului, pe care o face sa se simta zilnic mica si insignifianta. Oricum a vazut mai multe decat ea, el e aici de cand lumea, ea sa aiba vreo cateva sute de ani...
Are mai mult de 2000 de ani, e inalt de 42 de metri, cu o "taliuta" de 58 de metri. Si nu incape tot in fotografii :)
E un Sabino (sau Ahuehuete), din familia coniferelor. Convietuieste in curte cu biserica satului, pe care o face sa se simta zilnic mica si insignifianta. Oricum a vazut mai multe decat ea, el e aici de cand lumea, ea sa aiba vreo cateva sute de ani...
Para todo mal, mezcal. Para todo bien, tambien.
Adica, "La rau, mezcal. La bine, de asemenea."
Oaxaca este locul de nastere al mezcalului, bautura semnatura a Mexicului, alaturi de tequila. Iar (autoproclamata) capitala mondiala a mezcalului este Matatlan, un sat la vreo 30-40 km de Oaxaca.
In Matatlan, toata lumea se ocupa cu fabricarea mezcalului. Campurile de maguey si agave inconjoara satul si de la intrare intalnesti fabricutele artizanale, butoaiele, cuptoarele si alambicurile. Cand te apropii, oricine e bucuros sa iti povesteasca procesul de fabricatie si sa te invite sa gusti mezcalul proaspat, transparent si caldut, care curge din alambic.
Dupa Matatlan, am facut un tur prin alte sate din jurul Oaxacai. In total, sapte curse in taxiurile colectivo, taxiuri care iau cate cinci persoane (doua langa sofer!) pentru un pret comparabil cu biletul de autobuz (2-3 pesos mai scump). Pe o bucata de 3 km, noi am fost cei doi pasageri de langa sofer :)
Intr-unul dintre "taxiuri", am vorbit cu o batrana care nu intelegea ca exista tari (Romania, in cazul de fata) mai departe de Statele Unite. Da, Romania nu e in Statele Unite? Europa?! Traversam oceanul?! Aha! Oricum, baiatul ei a plecat in Statele Unite cu viza...
Oaxaca este locul de nastere al mezcalului, bautura semnatura a Mexicului, alaturi de tequila. Iar (autoproclamata) capitala mondiala a mezcalului este Matatlan, un sat la vreo 30-40 km de Oaxaca.
In Matatlan, toata lumea se ocupa cu fabricarea mezcalului. Campurile de maguey si agave inconjoara satul si de la intrare intalnesti fabricutele artizanale, butoaiele, cuptoarele si alambicurile. Cand te apropii, oricine e bucuros sa iti povesteasca procesul de fabricatie si sa te invite sa gusti mezcalul proaspat, transparent si caldut, care curge din alambic.
Dupa Matatlan, am facut un tur prin alte sate din jurul Oaxacai. In total, sapte curse in taxiurile colectivo, taxiuri care iau cate cinci persoane (doua langa sofer!) pentru un pret comparabil cu biletul de autobuz (2-3 pesos mai scump). Pe o bucata de 3 km, noi am fost cei doi pasageri de langa sofer :)
Intr-unul dintre "taxiuri", am vorbit cu o batrana care nu intelegea ca exista tari (Romania, in cazul de fata) mai departe de Statele Unite. Da, Romania nu e in Statele Unite? Europa?! Traversam oceanul?! Aha! Oricum, baiatul ei a plecat in Statele Unite cu viza...
Oaxaca
!Oaxaca es preciosa! ne spunea toata lumea. Da, e cu adevarat minunata. Un oras colonial mare, important pe vremuri, important si acum.
Esenta de Mexic: civilizatia indigena e impacata cu influenta europeana ("doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se") si au format impreuna unicul Mexicului.
Case coloniale mari, maiestuoase, dar colorate in culorile tari, indigene. Strazi largi, moderne, abundand de artizanat traditional. Curti interioare transformate in gradini tropicale luxuriante. Cafenele si restaurante cu aer european, prin fata carora trec neincetat oameni in costume populare.
Catedralele se dezvaluie in fiecare piata, piateta sau colt de strada. Doar in centrul istoric al orasului sunt notate pe harta 23.
Orasul are un ritm patriarhal, molcom, toropit de caldura, care se amesteca (un amestec, din nou!) cu ritmul grabit al vietii moderne.
Parcul central, dupa-amiaza, imediat ce se racoreste un pic, se umple de lume. Fanfara canta in foisor. Batrani danseaza, gura-casca de toate varstele privesc distrati. Cafenelele dimprejurul pietei gem de lume. Lustragii lucreaza, clientii citesc ziarul asezati comod la inaltime. Cand fanfara pleaca, incepe muzica la cate o terasa.
La cateva strazi mai incolo, orasul tanar. Facultatea de arhitectura, facultatea de drept, institutul de arte grafice. Intre ele, cafenele pline de tineri interesanti, mexicani sau straini. Muzeul de arta contemporana, concerte de jazz, artizanat "cool", teatru. Muzica live, din nou. Conversatie cu replica despre Romania si balcani.
Intr-o zi, ne-am adapostit de caldura in biblioteca Institutului de Arte Grafice: doua sali umplute la refuz de albume si carti, oameni tineri rasfoind, o curte interioara pentru studiu protejata total de umbra unei bungavilea uriase. Doua ore de liniste si contemplare greu de uitat.
In alta zi, am petrecut alte cateva ore remarcabile in Centrul Cultural Santo Domingo. Aflat intr-o manastire dominicana construita la finalul secolului XVI, renovata si "povestita" impecabil, muzeul descrie istoria Oaxacai extrem de ordonat si de detaliat. Reperele istoriei milenare a locului iti devin familiare pe masura ce treci pe culoarele manastirii, prin foste dormitoare, capele sau chilii. Ferestrele coridoarelor sunt tablouri vii, caci se deschid catre gradina botanica de doua hectare care inconjoara centrul.
Si, Oaxaca es preciosa.
Esenta de Mexic: civilizatia indigena e impacata cu influenta europeana ("doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se") si au format impreuna unicul Mexicului.
Case coloniale mari, maiestuoase, dar colorate in culorile tari, indigene. Strazi largi, moderne, abundand de artizanat traditional. Curti interioare transformate in gradini tropicale luxuriante. Cafenele si restaurante cu aer european, prin fata carora trec neincetat oameni in costume populare.
Catedralele se dezvaluie in fiecare piata, piateta sau colt de strada. Doar in centrul istoric al orasului sunt notate pe harta 23.
Orasul are un ritm patriarhal, molcom, toropit de caldura, care se amesteca (un amestec, din nou!) cu ritmul grabit al vietii moderne.
Parcul central, dupa-amiaza, imediat ce se racoreste un pic, se umple de lume. Fanfara canta in foisor. Batrani danseaza, gura-casca de toate varstele privesc distrati. Cafenelele dimprejurul pietei gem de lume. Lustragii lucreaza, clientii citesc ziarul asezati comod la inaltime. Cand fanfara pleaca, incepe muzica la cate o terasa.
La cateva strazi mai incolo, orasul tanar. Facultatea de arhitectura, facultatea de drept, institutul de arte grafice. Intre ele, cafenele pline de tineri interesanti, mexicani sau straini. Muzeul de arta contemporana, concerte de jazz, artizanat "cool", teatru. Muzica live, din nou. Conversatie cu replica despre Romania si balcani.
Intr-o zi, ne-am adapostit de caldura in biblioteca Institutului de Arte Grafice: doua sali umplute la refuz de albume si carti, oameni tineri rasfoind, o curte interioara pentru studiu protejata total de umbra unei bungavilea uriase. Doua ore de liniste si contemplare greu de uitat.
In alta zi, am petrecut alte cateva ore remarcabile in Centrul Cultural Santo Domingo. Aflat intr-o manastire dominicana construita la finalul secolului XVI, renovata si "povestita" impecabil, muzeul descrie istoria Oaxacai extrem de ordonat si de detaliat. Reperele istoriei milenare a locului iti devin familiare pe masura ce treci pe culoarele manastirii, prin foste dormitoare, capele sau chilii. Ferestrele coridoarelor sunt tablouri vii, caci se deschid catre gradina botanica de doua hectare care inconjoara centrul.
Si, Oaxaca es preciosa.
joi, 26 mai 2011
Casa Jaguarului
Na Bolom e exemplu clasic de "doua fete ale aceleiasi povesti".
Fata numarul unu:
Na Bolom, Casa Jaguarului, este atat de frumos incat doare. Zgaltaie. Te face sa-ti pui intrebari incomode si sa te gandesti "Incotro?".
Povestea e cam asa: in anii 40, un danez pasionat de arheologie, Franz Blom si sotia sa, o elvetianca Gertrudis Duby, dupa ceva ani de studiu (si indragosteala) in Mexico City, au sosit in jungla lacandona. Lacandonii sunt singurul trib necucerit de spanioli si datoreaza asta junglei milenare in care se adapostesc, jungla in care si astazi gasesti jaguari, ocelorti, serpi veninosi si tot felul de insecte ingrozitoare.
Fascinati de cultura si obiceiurile milenare pastrate pure de lacandoni, Franz si Gertrudis au ramas aproape de ei. Au cumparat o casa coloniala veche in San Cristobal si au facut din ea casa lor si centru de protectie a culturii lacandone. Au strans in casa lor, ca intr-un muzeu, obiecte si marturii are obiceiurilor tribului, au facut mii de fotografii, au scris carti care le descriu viata si credintele.
Au adoptat 7 copii lacandoni. Au promovat cultura lacandona. Si au facut din Na Bolom un centru care respira grija, respect, dorinta de a face bine.
Franz a murit in 1963, dar Gertrudis a trait 92 de ani, pana in anii 90.
Fundatia ramasa in urma lor sprijina satele lacandone din jungla, organizeaza tururi culturale acolo pentru turisti si studenti, are o biblioteca complexa pentru initiati, organizeaza expozitii si dezbateri, ajuta jungla plantand zeci de mii de puieti in fiecare an.
Fata numarul doi:
Jungla lacandona e bogata in petrol si uraniu. Statele Unite stiu asta de mult. Si pentru ca jungla e un teritoriu protejat, au gasit o alta metoda, mai inteligenta, de a se infiltra: au trimis un arheolog dedicat cauzei lor sa culeaga date despre indigeni si despre jungla. Pentru asta, l-au transformat in protectorul indigenilor. Au facut un muzeu si centru cultural fatada, sub protectia caruia se pot trimite in zona tot felul de specialisti.
Se pare ca prietenia incercata multi ani e singurul mod in care poti intra in jungla lacandona. Mai mult, se pare ca pentru acces real, trebuie sa te casatoresti cu lacandoni si ca si Franz si Getrudis aveau parteneri in trib. Dupa moartea lor, celor 7 copii adoptati nu le-a ramas nimic. Totul e acum proprietatea unei fundatii cu obiective obscure, prin care se fataie tot anul specialisti americani (nu doar in civilizatie maya).
Asadar, Na Bolom este un avanpost american. Casatoria-inspiratie dintre Franz si Getrude e o gluma. Nimeni nu e protejat.
Eu aleg sa cred prima fata a povestii.
Fata numarul unu:
Na Bolom, Casa Jaguarului, este atat de frumos incat doare. Zgaltaie. Te face sa-ti pui intrebari incomode si sa te gandesti "Incotro?".
Povestea e cam asa: in anii 40, un danez pasionat de arheologie, Franz Blom si sotia sa, o elvetianca Gertrudis Duby, dupa ceva ani de studiu (si indragosteala) in Mexico City, au sosit in jungla lacandona. Lacandonii sunt singurul trib necucerit de spanioli si datoreaza asta junglei milenare in care se adapostesc, jungla in care si astazi gasesti jaguari, ocelorti, serpi veninosi si tot felul de insecte ingrozitoare.
Fascinati de cultura si obiceiurile milenare pastrate pure de lacandoni, Franz si Gertrudis au ramas aproape de ei. Au cumparat o casa coloniala veche in San Cristobal si au facut din ea casa lor si centru de protectie a culturii lacandone. Au strans in casa lor, ca intr-un muzeu, obiecte si marturii are obiceiurilor tribului, au facut mii de fotografii, au scris carti care le descriu viata si credintele.
Au adoptat 7 copii lacandoni. Au promovat cultura lacandona. Si au facut din Na Bolom un centru care respira grija, respect, dorinta de a face bine.
Franz a murit in 1963, dar Gertrudis a trait 92 de ani, pana in anii 90.
Fundatia ramasa in urma lor sprijina satele lacandone din jungla, organizeaza tururi culturale acolo pentru turisti si studenti, are o biblioteca complexa pentru initiati, organizeaza expozitii si dezbateri, ajuta jungla plantand zeci de mii de puieti in fiecare an.
Fata numarul doi:
Jungla lacandona e bogata in petrol si uraniu. Statele Unite stiu asta de mult. Si pentru ca jungla e un teritoriu protejat, au gasit o alta metoda, mai inteligenta, de a se infiltra: au trimis un arheolog dedicat cauzei lor sa culeaga date despre indigeni si despre jungla. Pentru asta, l-au transformat in protectorul indigenilor. Au facut un muzeu si centru cultural fatada, sub protectia caruia se pot trimite in zona tot felul de specialisti.
Se pare ca prietenia incercata multi ani e singurul mod in care poti intra in jungla lacandona. Mai mult, se pare ca pentru acces real, trebuie sa te casatoresti cu lacandoni si ca si Franz si Getrudis aveau parteneri in trib. Dupa moartea lor, celor 7 copii adoptati nu le-a ramas nimic. Totul e acum proprietatea unei fundatii cu obiective obscure, prin care se fataie tot anul specialisti americani (nu doar in civilizatie maya).
Asadar, Na Bolom este un avanpost american. Casatoria-inspiratie dintre Franz si Getrude e o gluma. Nimeni nu e protejat.
Eu aleg sa cred prima fata a povestii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)