Oaxaca

!Oaxaca es preciosa! ne spunea toata lumea. Da, e cu adevarat minunata. Un oras colonial mare, important pe vremuri, important si acum.
Esenta de Mexic: civilizatia indigena e impacata cu influenta europeana ("doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se") si au format impreuna unicul Mexicului.

Case coloniale mari, maiestuoase, dar colorate in culorile tari, indigene. Strazi largi, moderne, abundand de artizanat traditional. Curti interioare transformate in gradini tropicale luxuriante. Cafenele si restaurante cu aer european, prin fata carora trec neincetat oameni in costume populare.

Catedralele se dezvaluie in fiecare piata, piateta sau colt de strada. Doar in centrul istoric al orasului sunt notate pe harta 23.

Orasul are un ritm patriarhal, molcom, toropit de caldura, care se amesteca (un amestec, din nou!) cu ritmul grabit al vietii moderne.
Parcul central, dupa-amiaza, imediat ce se racoreste un pic, se umple de lume. Fanfara canta in foisor. Batrani danseaza, gura-casca de toate varstele privesc distrati. Cafenelele dimprejurul pietei gem de lume. Lustragii lucreaza, clientii citesc ziarul asezati comod la inaltime. Cand fanfara pleaca, incepe muzica la cate o terasa.

La cateva strazi mai incolo, orasul tanar. Facultatea de arhitectura, facultatea de drept, institutul de arte grafice. Intre ele, cafenele pline de tineri interesanti, mexicani sau straini. Muzeul de arta contemporana, concerte de jazz, artizanat "cool", teatru. Muzica live, din nou. Conversatie cu replica despre Romania si balcani.

Intr-o zi, ne-am adapostit de caldura in biblioteca Institutului de Arte Grafice: doua sali umplute la refuz de albume si carti, oameni tineri rasfoind, o curte interioara pentru studiu protejata total de umbra unei bungavilea uriase. Doua ore de liniste si contemplare greu de uitat.

In alta zi, am petrecut alte cateva ore remarcabile in Centrul Cultural Santo Domingo. Aflat intr-o manastire dominicana construita la finalul secolului XVI, renovata si "povestita" impecabil, muzeul descrie istoria Oaxacai extrem de ordonat si de detaliat. Reperele istoriei milenare a locului iti devin familiare pe masura ce treci pe culoarele manastirii, prin foste dormitoare, capele sau chilii. Ferestrele coridoarelor sunt tablouri vii, caci se deschid catre gradina botanica de doua hectare care inconjoara centrul.

Si, Oaxaca es preciosa.

Casa Jaguarului

Na Bolom e exemplu clasic de "doua fete ale aceleiasi povesti".

Fata numarul unu:

Na Bolom, Casa Jaguarului, este atat de frumos incat doare. Zgaltaie. Te face sa-ti pui intrebari incomode si sa te gandesti "Incotro?".

Povestea e cam asa: in anii 40, un danez pasionat de arheologie, Franz Blom si sotia sa, o elvetianca Gertrudis Duby, dupa ceva ani de studiu (si indragosteala) in Mexico City, au sosit in jungla lacandona. Lacandonii sunt singurul trib necucerit de spanioli si datoreaza asta junglei milenare in care se adapostesc, jungla in care si astazi gasesti jaguari, ocelorti, serpi veninosi si tot felul de insecte ingrozitoare.

Fascinati de cultura si obiceiurile milenare pastrate pure de lacandoni, Franz si Gertrudis au ramas aproape de ei. Au cumparat o casa coloniala veche in San Cristobal si au facut din ea casa lor si centru de protectie a culturii lacandone. Au strans in casa lor, ca intr-un muzeu, obiecte si marturii are obiceiurilor tribului, au facut mii de fotografii, au scris carti care le descriu viata si credintele.
Au adoptat 7 copii lacandoni. Au promovat cultura lacandona. Si au facut din Na Bolom un centru care respira grija, respect, dorinta de a face bine.
Franz a murit in 1963, dar Gertrudis a trait 92 de ani, pana in anii 90.
Fundatia ramasa in urma lor sprijina satele lacandone din jungla, organizeaza tururi culturale acolo pentru turisti si studenti, are o biblioteca complexa pentru initiati, organizeaza expozitii si dezbateri, ajuta jungla plantand zeci de mii de puieti in fiecare an.

Fata numarul doi:

Jungla lacandona e bogata in petrol si uraniu. Statele Unite stiu asta de mult. Si pentru ca jungla e un teritoriu protejat, au gasit o alta metoda, mai inteligenta, de a se infiltra: au trimis un arheolog dedicat cauzei lor sa culeaga date despre indigeni si despre jungla. Pentru asta, l-au transformat in protectorul indigenilor. Au facut un muzeu si centru cultural fatada, sub protectia caruia se pot trimite in zona tot felul de specialisti.

Se pare ca prietenia incercata multi ani e singurul mod in care poti intra in jungla lacandona. Mai mult, se pare ca pentru acces real, trebuie sa te casatoresti cu lacandoni si ca si Franz si Getrudis aveau parteneri in trib. Dupa moartea lor, celor 7 copii adoptati nu le-a ramas nimic. Totul e acum proprietatea unei fundatii cu obiective obscure, prin care se fataie tot anul specialisti americani (nu doar in civilizatie maya).

Asadar, Na Bolom este un avanpost american. Casatoria-inspiratie dintre Franz si Getrude e o gluma. Nimeni nu e protejat.

Eu aleg sa cred prima fata a povestii.

Fata in fata

Tribul chiapa a venit demult in valea raului asta. Si s-a asezat in jurul celui mai mare si mai batran copac din vale. De-a lungul anilor, putinele casute au devenit sat, si, in centrul lui, copacul a continuat sa imbatraneasca, sa dea umbra, sa dea bumbac si sa serveasca ca loc de ceremonie. Regulat, oamenii locului veneau sa imbratiseze copacul sacru pentru a-si lua de la el energie.

Intr-o zi, in vale au ajuns cateva sute de oameni, pe cai, imbracati in armuri lucitoare. Oamenii locului au luptat pentru satul lor, dar, in final, au cedat. Nu toti, multi au preferat ca, inainte sa-si vada satul cucerit, sa se arunce de la inaltime in rau si sa moara.
Dupa oamenii in armuri, au venit oameni imbracati in robe peste care atarna cate o cruce. Au intrat si ei in satul chiapa si au gasit in inima lui copacul sfant. Si in fata lui au cladit un foisor in forma coroanei regilor in numele carora au venit aici. Au facut foisorul frumos, intr-un stil invatat acasa.

Si asa, de aproape 500 de ani, copacul sfant al indigenilor traieste langa foisorul de forma coroanei regilor catolici ai Spaniei.

Pochota este copacul sacru al indigenilor. Primavara, din el se culeg bulgarasi bejulii asemanatori, ca textura, bumbacului. 


Foisorul din Chiapa de Corzo, construit in 1562 este singurul edificiu in stil mudejar din America Latina.

Canionul Sumidero

Peretii de stanca din Sumidero se arunca o mie de metri spre cer.

Sub noi, 120 de metri de apa.

Pe langa noi, pe rau, pe mal, pe peretii de stanca:
soarele incercand sa intre in canion,

colonie de vulturi

pelicani veniti dinspre Pacific,

maimute, berze,

crocodili (el e cel mai mare pe care l-am vazut vreodata, un gigant de vreo trei metri)

fata lui Pakal sapata in stanca de apa si vant deasupra cascadei, seaca in acest sezon, numita Pomul de Craciun

pestera Fecioarei din Guadelupe, cea mai importanta sfanta a Mexicului, sarbatorita pe 2 decembrie, prin cea mai mare sarbatoare locala, mai mare si decat Ziua Independentei, si decat Craciunul sau Pastele.

Gaina neagra si biserica catolica

In San Juan Chamula, un sat maya foarte traditional de pe langa San Cristobal, intalnim un exemplu pur de religie sincretica (Mack, daca ar fi fost cu noi, ar fi fost incantat). Unite in mod fortat, religia catolica si religia antica maya au generat ritualuri catolico-pagane neverosimile pe care oamenii de aici inca le practica.

In biserica intram pe baza unui cupon cumparat de la Primarie. Suntem avertizati sa nu facem fotografii in biserica (furam sufletul sfintilor) si, daca dorim sa fotografiem localnici, sa le cerem voie (multi maya din zonele traditionale cred ca imaginea furata inseamna suflet furat).

Intram in biserica si ni se taie rasuflarea. In biserica mare si intunecata, cu peretii desenati de fum, cu ritmuri de toba care se aud in surdina, ard mii de lumanari, asezate peste tot: pe jos, pe altare, pe mese. Flori tropicale grupate in buchete imense, impodobesc statuile sfintilor, neindemanatic cioplite si imbracate in matasuri. Pe podeaua de ciment sunt aruncate din loc in loc brate de iarba uscata. Printre lumanari, flori si iarba, grupuri de oameni imbracati in costume traditionale se roaga. In genunchi sau doar sezand pe podea, cu mainile si privirea indreptate in sus, care sfinti. Toti au, in gentile brodate frumos, cate ceva pentru sfinti: lumanari, fructe, oua. Si gaini.

Stim ca gaina neagra pe care o femeie tocmai a scos-o din desaga va fi sacrificata pentru imbunarea vreunui sfant, poate chiar Ioan Botezatorul, patronul bisericii si al satului. Asa ca plecam in graba, lasand in urma murmurul rugaciunilor, fumul lumanarilor, ritmul tobelor si intorcandu-ne la lumina si la culoare.

Fatada bisericii, singurul lucru care poate fi fotografiat fara sa superi.

Marsul tacerii

Coloane de oameni cu fata acoperita de masti negre umplu Piata Catedralei din San Cristobal. Toata ziua, masinile care i-au adus din satele lor, au blocat circulatia in oras.

In piata plina acum de mii de oameni in costume traditionale, diferite, in functie de satul de unde vin, purtand masca neagra semnul EZLN (Ejercito Zapatista de Liberation National - Armata Zapatista de Eliberare Nationala) nu se aude insa nimic. Doar zgomotul statiilor de receptie ale coordonatorilor de coloana.

Poarta pancarte cu "Stop razboiului lui Calderon! Nu mai vrem sange! Suntem satui!" (Calderon este actualul presedinte mexican, care a pornit razboiul impotriva traficului de droguri, starnind intre carteluri lupte care afecteaza viata mexicanilor de cativa ani incoace). 
 

Timp de cateva ore s-au strans in ordine si intr-o liniste totala, apasatoare, parca nepotrivita cu multimea lor. Apoi, au asteptat in liniste sa le vorbeasca cineva. Li s-a vorbit despre razboiul impotriva drogurilor, despre cum ii afecteaza pe cei nevinovati, despre cum mor oameni degeaba, despre cum saracesc comunitati.

La final, au plecat in liniste, asa cum au venit.

Mitingul, organizat dupa 9 ani de tacere, pe 9 mai, a strans 9000 de oameni. Dupa Elvira (Elvira va avea postul ei separat :), asta e semn ca "afortunadamente, la lucha continua", caci zapatistii nu fac nimic la intamplare.

San Cristobal de las Casas

San Cristobal e un orasel colonial cocotat la 2100 de metri in muntii Chiapas-ului. Decor perfect: case coloniale colorate, catedrale baroce usor decrepite, stradute inguste cu trotuare pe care incape doar un om, cartiere noi urcate pe pantele muntilor, biserici contruite in varful colinelor, gradini interioare luxuriante, piata centrala cu catedrala, palat municipal, parc si foisor.

Corpul asta frumos are insa un suflet minunat. Care ii anima stradutele, pietele, cafenelele. Nu stiu ce e intampla acolo, ce a strans orasul in el, dar oamenii de pe strada sunt frumosi si interesanti, iar lucrurile pe care le fac au ceva. O idee, o credinta, ceva.

Poate aerul asta arty, cultural vine din impulsul revolutionar al locului; San Cristobal este cea mai importanta comunitate sustinatoare ale miscarii zapatiste, miscare care s-a ridicat impotriva capitalismului asa cum e inteles el de guvernul mexican, impotriva corporatiilor si in sprijinul comunitatilor indigene.

Ideile si credintele fac ca in San Cristobal o cafenea (TierrAdentro - mi-a placut numele) sa fie si forum cultural, sa sustina cultivatorii de cafea din Chiapas si femeile dintr-un sat oferindu-le spatiu sa-si vanda artizanatul. Cafenelele tin intalniri pe diverse teme, de exemplu despre militarizarea granitei de nord a Mexicului sau despre eroii revolutiei agrare, viata lui Emiliano Zapata, cel mai important erou popular al Mexicului.

O alta cafenea, pe langa o selectie de cafele, ceaiuri si prajiturele ofera si o selectie de peste 1000 de filme, pe care le poti vedea in niste salite private.
Unele magazine de bijuterii artizanale au un mic muzeu, unde explica ce e cu pietrele astea si ce inseamna ele in cultura indigena (se zice ca Chiapas are cel mai frumos chihlimbar din lume, la care se adauga turcoaz si cristal de roca, asa ca sunt povesti multe despre pietre). Alte magazine de bijuterii au o doamna maya in varsta care lucreaza argintul si pietrele langa tejghea.
Sute de artizani, indigeni sau straini veniti in oras, stransi in piata de artizanat sau aparand pe la colturile strazilor, ofera mii de lucruri: covoare, jachete, cuverturi, palarii, jucarii, genti, portofele, bratari, coliere, cercei.

Abunda cafenelele care ofera produse organice, restaurantele tematice, librariile nisate (de exemplu in cultura maya sau in Cuba). Muzica live peste tot, asa cum ne-a obisnuit Mexicul. Dar aici cel mai frumos Cielito Lindo pe care l-am auzit vreodata a fost urmat de imnul zapatist.