Cu Sirena la Puerto Morelos

Vineri seara, 10.30. Am fost in sat :) sa mancam si tocmai ne-am intors "acasa".

Sirena, o canadianca care sta aici de vreo doua saptamani, ii povesteste Almei intamplarile zilei. A fost la Puerto Morelos la snorkeling si a vazut baracude si testoase uriase si pisica de mare, nu manta ray ci eagle ray, cea rara!

Maine se duce din nou acolo. Pescarii i-au spus ca cel mai bine e sa vina dimineata, pe la 7, asta e ora in care in apa e forfota. Haideti si voi maine, merita. Bine, ne intalnim la 5 dimineata in curte.

Dupa mai bine de 80 km pe Carretera Federal, ajungem la Puerto Morelos inainte de 7. Pe plaja, noi, un politist cu un detector de metale si un grup care performeaza probabil vreun ritual de curatare: mediteaza, canta, se lovesc usor cu frunze, se uita la cer inganand ceva.

Dupa trei reprize lungi de snorkeling, iata bilantul: un grup de 25 de baracude, o baracuda uriasa (poate de 1,5-1,7m lungime), niste frica, 2 broaste testoase (una, dupa ce a terminat de mancat, a urcat la suprafata sa ia aer chiar laga Sirena, careia i-au dat lacrimile de emotie), o pisica de mare si multi, multi pestisori colorati de coral, in versiune supradimensionata. Pare-se ca toti pestisorii pe care ii stim in forma mica, aici se gasesc in forma mare, nu stim de ce.

Puerto Morelos are bucurii si pentru cei care nu fac snorkeling din diverse frici (la frica de apa adanca tocmai s-a adaugat frica ca as putea sa vad vreun peste urias cu dinti ascutiti care ii ies din gura!): ape incredibil de turcoaz si de clare, pesti care se vad cand stai pe debarcader, conversatie usoara cu pescarii, conversatie scurta cu americani "Wow, Romania, how interesting! Punct.", un far batut de uraganul din 1967 si care de atunci vegheaza stramb, Paco, Chino, Manuel, Popeye, Triny, etc.

Tamcach-Ha

Pe langa Cobà sunt trei cenote. Toate subterane. Mergem la Tamcach-Ha.

Cand ajungem, nu ne entuziasmam. Cateva microbuze, cateva taxiuri, niste dusuri improvizate si o gaura in pamant, care absoarbe siruri de turisti. Hm!

Coboram vreo 15 metri pe o scara in spirala. Lumina soarelui dispare. Si apare:

Trei reflectoare lumineaza o caverna uriasa: tavan boltit, stalactite, stalagmite, apa incredibil de clara, cativa pestisori. Sub apa se vad guri de tunel care duc probabil spre alte cenote. Simtit ca ne-am strecurat pe o scara ingusta in burta unei sfere, pe jumatate umpluta cu apa.

Cobà

Am plecat la Cobà cu autobuzul de 7 dimineata. Ma rog, 7.25, conform ritmului de aici, dar ce conteaza cand esti in vacanta...
Singurul stres era sa ajungem acolo inainte de autocarele cu turisti.

Cobà e un vechi oras maya, situat in interiorul continentului, in mijlocul junglei, la 45 de kilometri de Tulum. In epoca sa de glorie se pare ca a avut 50.000 de locuitori si o arie de 80 de kilometri patrati. Acum, grupuri de ruine presara jungla, trei importante si vizitate, altele aproape ignorate de-a lungul cararilor, celelalte in curs de a fi dezgropate.

Drumurile care leaga cele trei grupuri de ruine fac parte dintr-o retea antica de drumuri sacre, sacbe. Cel mai lung descoperit are aproximativ 100 km si leaga Cobà de un alt oras maya.
E inca devreme cand mergem pe sacbe catre Nohoch Mul. Suntem doar noi, soarele straluceste pe drumul alb de piatra, linistea junglei e deranjata doar de trecerea vreunei iguane prin tufisuri.

In grupul Nohoch Mul se afla cea mai inalta piramida din Yucatan. Dupa 120 de trepte abrupte, ne aflam la 42 de metri deasupra junglei.
Piramida vine dotata cu o funie moderna, care ajuta la urcat, dar mai ales la coborat, si cu o placuta "Urcati pe propriul risc". Funia a fost de mare folos si nu poti sa nu te intrebi "Oare ei, atunci, cum faceau?".

Dupa Nohoch Mul, un alt drum prin jungla imblanzita de om. Destul de blanda cat sa nu-ti fie teama, destul de salbatica incat sa arate asa:

Fiecare asezare din Cobà a avut rolul sau. Nohoch Mul, MacanXoc si Conjunto Pinturas au avut rol religios. O spun templele din varful piramidelor, altarele aliniate, picturile ale caror culori inca se mai intrezaresc, stelae-le acoperite de imagini si inscrisuri maya. Ultimul la care ajungem, grupul Cobà, era centrul social si economic al vechiului oras. Aici se vad inca urmele palatului "guvernamental", ale caselor celor bogati (cei care isi permiteau case din piatra; restul oamenilor traiau in niste colibe din lemn cu acoperis din frunze de palmieri, asa cum se traieste inca in sate), ale terenurilor de sport.

Vedem terenul perfect conservat pe care se juca sportul cu mingea, sport despre care se zice ca ar fi precursorul fotbalului.

Se juca in echipe de doi, pe un teren inclinat; jucatorii trebuiau sa bage mingea prin inelele de piatra folosindu-si doar soldurile, umerii sau coatele. Se spun multe despre jocul asta, si, ca despre toate obiceiurile maya, se spun lucruri normale si lucruri infricosatoare. Oricum mai nimic nu e sigur, dat fiind ca mai toate inscrierile maya au fost distruse in conquista spaniola.
Despre jocul asta, unii spun ca era doar un joc, pentru distractia claselor bogate. Se juca in contexte festive, cu o minge de cauciuc natural. Altii spun ca era un joc ceremonial, ca cei care pierdeau erau sacrificati si ca mingile erau capete de invinsi. Se mai spune ca marii conducatori ai oraselor maya jucau soarta oraselor in acest joc. Orasul echipei invinse era considerat oras invins si intra sub ocupatia orasului invingator. O forma de cucerire care evita varsarea de sange.

Iesim din zona arheologica incarcati de maretia unei civilizatii. Satul Cobà de astazi are sub 2000 de locuitori (in imagine, Primaria si Politia). Satul e vizitat de turisti de vreo 10 ani si tot de atunci se vorbeste pe aici si spaniola. Cu turistii. Intre ei, oamenii vorbesc tot doar in maya.

Maloob kin!
Buna ziua in maya.

Babysitters

Zilele trecute am fost babysitters.

Stapanul ni l-a lasat in grija timp de 30-40 de minute, cat i-a trebuit pentru o iesire cu canoe in larg.

Fiesta Maya

Fiesta Maya tine doua saptamani, asa ca am mai vizitat festivitatile in diverse seri. Intr-una din ele am auzit muzica pe drum. Am intrat pe o alee ingusta, la capatul careia un grup de oameni privea intr-o curte. In curte, muzica tare, dansatori in costume populare, dansatori alipiti spontan "profesionistilor", gratar (da!) si spectatori. Un barbat in varsta vine catre noi sa ne invita in curte sa dansam. Aflam ca obiceiul este ca, in timpul fiestei, dansatorii sa viziteze casele din comunitate, iar gazdele ofera tuturor bautura si mancare. Ne intimidam si refuzam politicos.

La un moment dat muzica se opreste. Dansatorii se incoloneaza si ies din curte. Se duc catre biserica maya. Putem sa-i urmam? Da, dar sa nu le facem poze.
Maya cred ca fotografiile le fura sufletul. In locurile mai traditionale, este o mare ofensa sa fotografiezi pe cineva fara sa ii ceri voie. Si este absolut interzis sa faci fotografii in biserica, caci asa furi sufletul sfintilor. Aici, in Yucatanul turistic, se mai trec cu vederea credintele vechi. In timpul fiestei, avem voie sa fotografiem. Sunt stricti doar in ce priveste biserica.

Dansatorii intra in biserica si vreau sa intru si eu. Aflu ca, pentru a intra, trebuie sa imi las slapii la usa, sa cumpar o lumanare, sa o aprind si, in timpul petrecut inauntru, sa stau in genunchi.
Biserica maya este un amestec de credinta catolica si ritualuri antice. Se pare ca maya au fost convertiti usor la catolicism pentru ca multe dintre simbolurile acestuia li se pareau apropiate de ale lor: aveau un simbol religios asemanator crucii, sfintii protectori pareau asemanatori zeilor, credeau in cer si in "lumea de dedesubt" (in plus, cand spaniolii au ajuns in Mexic si America Centrala, civilizatia maya era deja in decadere).

In Tulum, biserica maya are 4 pereti, podea de ciment si acoperis de stuf (se vede in fundalul fotografiei). Altarul e separat de restul bisericii de un perete subtire, in centrul caruia se afla un gol. Intri prin el si descoperi masa lunga (aproape cat toata latimea bisericii) pe care ard lumanarile. In spatele ei, se afla o alta, pe care sunt aliniate icoane de sfinti, acoperite partial cu servete, perdele si alte decoratiuni. Intr-un colt, o gramada mare de banane; probabil ca biserica serveste temporar si ca depozit.

Cand dansatorii intra in biserica, tobosarul care ii insoteste in periplul prin sat, ramane in prima camera, continuand sa bata in toba. Dansatorii intra, aprind lumanari si inconjoara mesele, onorand icoanele sfintilor. Cand ies, tobosarul ii urmeaza si in biserica se lasa o tacere adanca. Oamenii intra desculti, aprind lumanari si se lasa in genunchi, rugandu-se.

2 zile la plaja

Iata ce patesti daca mergi la plaja iarna :)

Despre concidente?

De cateva zile, in camera fotbalistului Hugo Sanchez, sta Simone. Simone e un italian de prin imprejurimile Milano-ului. A mostenit de la parintii lui o afacere modesta, comert ambulant de pantofi. Timp de mai bine de 10 ani a batut satele cu camionul cu pantofi de vanzare, iar acum a hotarat sa ia o pauza. Viseaza sa aiba o pensiune eco pe langa Tulum.

Luni, Simone a venit dintr-o excursie cu vestea ca in Tulum va incepe in acea seara un festival maya. Aflase asta de la o italianca pe care o auzise vorbind despre asta in autobuzul cu excursionisti. A auzit-o vorbind, s-a apropiat, a intrebat si a aflat detalii.

Intrebam si noi in jur, nimeni nu stie nimic. Intrebam in sat, nimic. Decat ca maya au o zona a lor, in jurul bisericii maya. Sa ne ducem acolo, sa intrebam.

Ajungem acolo, undeva in capatul satului, departe de strada principala. Un... careu, asa cum il stim de la scoala, o scena care se ridica ritual, in timp ce spectatorii sunt chemati de trei ori la "nuestra fiesta maya", un prezidiu si cateva zeci de scaune pe laterale. Stegulete colorate acopera locul. Pe o laterala, incep sa se adune oameni imbracati in costume populare. Lumea se strange pe scaune si asteapta in liniste. Sunt poate vreo 200 de oameni in piateta, dar, cand Teddy ii spune ceva lui Simone, se aude doar asta.

Spatiul continua sa se umple de lume. La a treia strigare, in spaniola si in maya, prezidiul se completeaza cu reprezentantii de seama ai comunitatii. Ascultam maya pentru prima data, suna sacadat, pare o limba inventata de copii pentru un joc, dar un joc solemn si bizar, cum se intampla cateodata.

Teddy imi atrage atentia: uite-o pe doamna din Playa del Carmen. Doamna si-a castigat acest titlu cu privirea ei calda si un pic trista, vocea calma si gesturile fara graba. E o italianca de peste 40 de ani, poate 50, inalta, slaba, cu parul lung si blond. Am cunoscut-o intamplator in urma cu doua saptamani cand, deviind din strada turistica cu restaurante scumpe, am gasit un restaurant conform buget, dar fara locuri libere. Ne-a vazut ezitand si ne-a invitat la masa ei. Ea aproape terminase. Am vorbit despre America Latina si am aflat multe, ea a calatorit in zona si, cativa ani, a si lucrat in Nicaragua, voluntar, ajutand copiii care traiesc pe strazi. Despre locuri si oameni, are povesti frumoase si povesti ingrozitoare.

Ii facem semn, se apropie, ne bucuram, ne miram inca o data de cat de mica e lumea cea mare. Ea, imediat, il saluta pe Simone. Ea era femeia care ii spusese despre festivalul maya, cel atat de trecut cu vederea in sat, atat de necunoscut localnicilor si turistilor! Ne emotionam, ne miram de coincidentele lumii si, in atmosfera solemna a festivalului, ne intrebam daca inseamna asta ceva, mai mult decat ne dam seama acum. Ea ne spune ca dezlegarea coincidentelor e intr-o carte, La profecia de Celestino de James Redfield si ca poate ar trebui sa o citim. Simone o aude si face ochii mari: cartea, terminata de curand in Italia, este cea care l-a facut sa plece de acasa si sa caute mai mult.

Incepe muzica ritmata de bataile tobei. Oamenii in costume populare intra pe rand in mijlocul piatetei si incep sa danseze. Femeile, in rochii albe, terminate cu broderii in culori intense. Barbatii, in costume albe, palarii albe, sandale albe. Muzica se mai intrerupe, pasii se mai incurca si ies din ritm, sticlele tinute pe cap la un anumit dans mai cad si se sparg. Atat de simplu.

Carmelita

Pe Carmelita nu am cunoscut-o. Stim ca e o femeie din sat, italianca, ca are o catelusa, Luna, ca acum e bolnava si are nevoie de spitalizare. Si stim ca are multi prieteni in Tulum.
Toti s-au mobilizat si duminica seara au organizat un eveniment intr-un restaurant de aici, pentru a strange bani pentru spital.

Toata lumea a oferit cate ceva: artistii au cantat gratuit, cateva restaurante din Tulum au oferit cine in doi ca premii la loterie, pictori, sculptori si artizani din sat au donat tablouri, sculpturi, bijuterii, lavoare pictate, postere de film originale, cosmetice naturale, miere, etc.

Atmosfera a fost extraordinara. Am simtit ce inseamna comunitate, oameni foarte diferiti care traiesc impreuna, se iubesc si se mobilizeaza intru ceva. Locuitorii Tulumului sunt un mix de artisti, hipioti batrani si prosperi (Charlie are vreo 70 de ani, cred ca a aterizat aici in anii 60 si a uitat sa plece, are plete si barba, conduce un truck si a oferit cea mai mare suma la licitatia ad-hoc), hipioti tineri cu rasta si clopotei la picior, variante live ale lui Jack Sparrow, intreprinzatori de prin toate partile lumii, dar mai ales din Italia, care conduc aici afaceri micute, mexicani cu dare de mana (ca Jose care l-a provocat pe Charlie in licitatie si, pierzand un obiect, a licitat tot o suma mare pentru un altul), mexicani saraci si maya.

Artistii au cantat: o fata frumoasa, piese celebre la chitara, un grup de cooli, Guadaloop, electro funk cu mare succes. Spectatorii au dansat, copiii au tipat si au alergat printre mese si scaune. Toata lumea a jucat loteria mexicana. Adica un soi de bingo, dar nu cu cifre ci cu imagini; in loc de jetoane, ai boabe de fasole, frijolitos. Cand completezi cartonasul, ai castigat. Noi, la prima runda, am avut vreo 5 imagini din 16, la a doua, ne-a lipsit doar "cactusul", sa castigam :(

Ne-am adus aportul la cauza serii licitand pentru un poster original din anii 70 cu El Santo (luchadorul din camera noastra) intr-unul dintre cele 65 de roluri de cinema pe care le-a facut. Suprarealismul in cinema-ul mexican, filmele cu luchadori!
Posterul este un cadou pentru Marco si Alma, pentru a imbogati colectia din camera noastra.

A doua zi ne-am intalnit pe strada cu o fata de la restaurant. S-au strans 40.000 de pesos duminica seara, sunt deja in contul Carmelitei. Povesteste cu ochii zambind.

Cenota Cristal

Cenota Cristal e la 5 km de Tulum, spre sud. Dupa 20 de minute pe bicicleta, suntem acolo.

Mai micuta, mai modesta si mai putin cunoscuta, in afara de noi doi, a mai convins azi inca cinci oameni: un cuplu de nemti si o familie de mexicani, genul de familie "copii cu copii". Parinti nu par a avea mai mult de 22 de ani, iar baietelul are vreo 3.
O zi foarte linistita, jungla, soare, pasari albastre, iguane. Radacini spectaculoase, "ca in Indiana Jones" :), coboara in apa. Fundul cenotei pare format din bolovani prabusiti, imbracati complet in verdele pufos al algelor.

Citim, luam notite, scriem mailuri (draft), trecem prin niste lectii de spaniola si de Scuba, dupa caz.

Pe langa ruinele din Tulum

In a doua zi la Tulum, ca orice calator responsabil, ne indreptam catre edificiul cultural numarul unu al locului: orasul maya ale carui ruine se ridica deasupra marii la un kilometru si ceva nord de sat.

Ne luam bicicletele (sunt incluse in costul camerei, multe locuri de vazut sunt intr-o raza de 10 km, asa ca vom bicicli mult luna asta) si ne indreptam catre ruine. Intram in parcare si, la vederea celor aproximativ 20 de autocare stationate, schimbam planul pe loc.
Cautam o plaja in jur. O gasim usor, la cateva sute de metri de ruine. E imaculata, cu dune mari de nisip alb, plina de palmieri de toate dimensiunile. Si goala! Maxim zece oameni, la umbra generoasa a palmierilor.

Apa nu e clara, valurile rascolesc nisipul alb si formeaza cel mai turcoaz turcoaz pe care l-am vazut vreodata. Degetele mainilor intinse pentru inot se streacoara prin apa asta tulbure, impartind-o in suvite transparente. Senzational!

Pe la 4, doua barci de pescari se intorc din larg. Incarca pestii mari in camionetele aduse pe plaja si arunca pe nisip sau in apa mica toti pestii care nu merita dusi acasa. E spectacol! Toate pasarile plajei se aduna deasupra barcilor: doua specii de pescaruri si pelicani. Pescarusii plutesc in formatie deasupra barcilor si coboara unul cate unul pentru a inhata un pestisor. Pelicanii, mai curajosi fata de oameni (merg pe nisip printre spectatorii adunati spontan), mai timizi fata de pescarusi, iau cate un peste cand cei din urma par mai putin atenti.

Prima barca a terminat de strans, acum incepe a doua. Actori si spectatori ne mutam 20 de metri mai incolo.

Akumal

Cum ajungem la Tulum, ne interesam de locurile de snorkeling. In afara de cenote, care sunt peste tot in jurul Tulumului, sunt si cateva locuri in mare. Nu prea multe pentru ca aici bariera de corali este departe de mal.
Marco spune ca, fara indoiala, Akumal e cel mai grozav loc. E la 20 km nord si el pleca in 10 minute acolo, cu treaba. Putem merge cu masina lui.
Perfect. Lasam rucsacii in paza lui El Santo, luam mastile, tuburile si prosoapele si plecam.

Akumal e un loc plin de turisti. Are o plaja lunga si alba, bariera de corali e aproape, probabil la vreo 200 de metri in larg si e atat de inalta incat, pe alocuri, coralii ies din apa. Oricum, opresc valurile. Toate se sparg in larg, ceea ce face ca Akumal sa fie un golfulet linistit, cu apa limpede si valuri miniscule care clipocesc la mal.

Ma avant si eu in apa, dar cand ajung la primul coral, probabil la vreo 60 de metri de mal, ma panichez si ma intorc. Asa ca traiesc iar din povestiri: in afara de pesti si corali de toate formele, Teddy a vazut doua testoase mari, de un metru lungime. Cu una a inotat o bucata de vreme, pe cealalta doar a zarit-o. Si se pare ca a trecut si o baracuda pe langa el, eveniment deloc linistitor :)

Akumalul mai are si o laguna in stanga plajei acesteia, unde apele dulci ale unei cenote se intalnesc cu marea. Se spune ca e plina de viata: pesti, crabi, iguane, mangrove care formeaza insulite minuscute ce pateaza apa. Nu ajungem azi si acolo, ne vom intoarce la Akumal.

Marco, Alma, Daniel, Miguel si Fernando

Azi e 1 martie. Luam rucsacii supradimensionati in spate si hai, catre statia de Colectivo. Mergem la Tulum.
Acolo, camera asteapta pregatita. iTour, www.itourmexico.com, locul in care stam are 6 camere tematice, fiecare dedicate unei personalitati sau eveniment din istoria Mexicului: Frida, El Santo (luchador), Hugo Sanchez (fotbalist), Speedy Gonzales :), la Revolution si Tulum. Fiecare camera e decorata conform temei si are zeci de detalii simpatice. Noi ii suntem incredintati lui El Santo.

Si facem cunostinta cu oamenii casei:
Marco si Daniel sunt frati, italieni. Au lucrat timp de 6 ani intr-un resort langa Tulum, iar acum un an si jumatate au pus pe picioare afacerea asta. Sunt operatori de tururi, au un internet cafe aici, in curte, primesc turisti in cele 6 camere si inchiriaza biciclete.

Alma e mexicanca, azteca, cum spune ea, din Mexico City. A facut Arte Vizuale si a fugit din marele oras. Ideile, designul (si executia) locului ii apartin, are maini mai muncite decat baietii. E si un fel de administrator aici, face toate treaba care e de facut, cumparaturi, curatenie, serveste la bar, etc.

Miguel si Fernando sunt mexicani, de fapt maya, parte din cei sub 30% populatie indigena a Mexicului. Zambareti si blajini, sunt gata sa te ajute oricand. Miguel e "de zi", ajutorul celor trei, iar Fernando "John Cena", desi nu are mai mult de 1,60 si probabil vreo 55 kg, e paznic de noapte.

Ei sunt vecinii nostri in urmatoarea luna.

"In casa". Vanessa. Jenne

Azi e 28 februarie, e ultima zi in Playa si am decis sa stam "in casa". Aici, la pensiune, inseamna sa stam pe veranda sau in gradina sa citim, cu pauze de racorire in piscina. E atat de frumos in jur, incat in fiecare dintre zilele trecute ne-a parut  un pic rau ca am plecat dimineata si ne-am intors seara.

Asa ca prima parte a zilei a aratat cam asa:

In timpul zilei o cunoastem pe Vanessa, stapana pensiunii. E o englezoaica de vreo 40 si ceva de ani, nascuta la Javea, intre Valencia si Alicante. Isi aminteste cum, intorcandu-se de la scoala, trecea prin vai cu livezi de portocali, inlocuite acum cu apartamente de vacanta. Peste cateva luni pleca in vacanta "acasa", in Spania.
Vanessa si Fernando au doi copii si acum cativa ani au plecat din Playa del Carmen, din casa minunata pe care au transformat-o intr-o pensiune, pentru a locui intr-o zona rezidentiala inchisa, 20 km spre sud, in Puerto Aventuras.

Seara, ne hotaram sa mergem catre plaja, sa mancam ceva la un restaurant micut pe care l-am ochit zilele trecute. Promitea mancare "franco-mexicana". Ieftina. Daca ne ghidam dupa explicatiile Martei de acum cateva zile, fuziunea dintre orice bucatarie si cea mexicana inseamna acea bucatarie careia i se adauga mult chile si sosuri extra picante. Vom proba deci impactul ardeiului iute asupra bistro-ului. 

Cand sa iesim din casa, o blonda inalta ne intreaba daca stim vreun supermarket in apropiere. A sosit abia acum cateva minute si vrea sa se miste un pic. Da, stim, mergem intr-acolo, dar, daca vrea, poate veni cu noi pe plaja sa mancam. Vrea.

Jenne. Se prezinta elvetianca, dar mama ei e cehoaica, iar ea e nascuta in Los Angeles, unde a si trait pana pe la 28 de ani. Spune ca atunci cand s-a maturizat, si-a dat seama ca nu i se potriveste mediul de acolo si s-a mutat in Elvetia. Interesanta parerea ei despre California: daca nu te intereseaza foarte tare pe cine cunosti si nu iti pasa cum te imbraci, cat de bronzat esti si cate kilograme ai, nu prea te integrezi :)

E in Playa dupa o luna petrecuta in Hawaii (mama ei locuieste acolo), vrea sa stea aici doua saptamani sa studieze spaniola si si-a rezervat inca doua saptamani pentru o calatorie spontana. Astepta sa ii vina o idee. Ii sugeram Belize - cu autobuzul sunt vreo 6 ore de aici.

Vorbim vrute si nevrute, seara trece rapid.

Cozumel

Cozumel e o insula langa Playa del Carmen, la 40 de minute de mers cu feribotul. Dezvoltata turistic, face ca plaja din Playa del Carmen sa fie unica (nu neaparat in sensul bun): cand privesti in largul marii, nu vezi cerul cazand in mare ci zgarie norii ridicandu-se din Cozumel.
Dar, mai mult decat hoteluri uriase, insula promite conditii foarte bune de snorkeling si cativa kilometri de plaje virgine.
Ajunsi pe insula, ne dam seama ca in seara precedenta hotarasem sa nu mergem azi la Cozumel pentru ca se anuntau nori si ploaie. Dar dimineata am uitat de aceasta decizie si iata-ne aici, nu cu cea mai buna vreme posibila.
Nu-i nimic, inchiriem un scuter si plecam in cautatea golfurilor cu apa lina si pesti. Aflam ca suntem norocosi ca am venit la Cozumel duminica, este singura zi in care nu acosteaza aici uriasele vase de croaziera, deci pe insula sunt cu cateva zeci de mii mai putini turisti. Uau!

Oprim in primul golf. Luam mastile si tuburile, intram in apa, inotam spre reciful de corali cand...panica. Eu am un atac de panica, ma gandesc cum ar fi sa-mi intre apa in tub, imi amintesc de ultima dupa-amiaza in Tailanda, anul trecut, cand erau valuri si mi-a intrat apa in tub si m-am panicat si am crezut ca o sa mor acolo si, desi totul e lin, transparent si linistit, incep sa-mi pierd rasuflarea. Sunt aproape de mal, asa ca ajung imediat intr-un loc in care ating fundul apei. Snorkelingul pare compromis pe termen lung, cred ca singura varianta e sa-mi cumpar o vesta de salvare, sa ma simt in siguranta si sa pot sa ma mai bucur de activitatea asta. De rasul lumii! Acum nu mai pot pufni superioara cand vad hoardele de snorkelisti inotand haotic in jurul barcutelor care ofera tururi de o zi.

Oprim pe o alta plaja. Eu ma scald ca bunicuta la mal, Teddy face snorkeling si-mi povesteste cum sunt corali si pestii aici. Ne oprim din nou pe o plaja la marginea unei lagune. Un semn ne avertizeaza "!Cuidado! Cocodrilos en su medio natural!". Alerti, ne indreaptam catre garduletul care separa laguna de parcare. Niciun crocodil, doar promisiuni.
Pe plaja insa sunt pauni in libertate. Teddy le face poze, insa doi masculi se iau la harta pe nepusa masa. Sperietura maxima, rasete in jur, pauni mexicani injurati in romaneste.

Pe la 3, ne dam seama ca nu avem timp sa dam tur insulei, sa vedem plajele virgine din est. Avem feribot la 7 si mai mult de 50 km de parcurs. Asa ca ne intoarcem spre nord, de unde am plecat, din orasul Cozumel, pentru a merge la ruinele orasului maya de pe insula. Ajungem la 5, accesul s-a inchis la 3.30. Un paznic batran ne arata niste fotografii sa stim macar cum arata... :)

La 7 ne urcam in feribot, unde avem parte de fiesta latina. Un duo isi instaleaza computerul si boxele si imediat ce iesim din port, incepe muzica. Oamenii amortiti cu cateva minute in urma se trezesc brusc, ingana cantecele, bat ritmul cu piciorul, striga la unison "tequila!". Patruzeci de minute trec pe nesimtite, vaporul bucuriei acosteaza.

!Bienvenidos a Playita del Carmen!

Playa del Carmen, varianta posh

E sambata si ploua in Playa del Carmen. Ploua pret de sapte-opt minute, timp suficient sa intram intr-un supermarket si sa cumparam o umbrela. Umbrelele stau undeva intr-un colt indepartat de magazin, pe raftul cel mai de jos, in haos (cateva sunt stricate deja, unele nu au etichete sau huse). In total pe raft sunt exilate vreo sase umbrele. Luam una, ii lipseste un buton, dar in rest e ok si functioneaza. O sa o si folosim vreo doua ore mai taziu, timp de patru-cinci minute cat va tine urmatoarea repriza de ploaie :)

Ne plimbam prin partea posh a orasului, in "statiune", printre hoteluri si magazine acatarii. Descoperim un sports bar, dragut, decorat in stil si foarte curat. Patronul, italian. Pe terasa, un grup de francezi urmaresc un meci de rugby (Franta contra nu-stiu-cine) si urla la fiecare faza mai importanta.

Azi e meci, Barcelona joaca cu Mallorca. Il dau aici? Da. Meciul e pe la 8 seara in Spania, ora 1 aici, asa ca ne luam un guacamole (cel mai bun pe care l-am mancat deocamdata), o Corona si o limonada cu lime (nu am vazut inca lamai, lime-ul e atat de bun si folosit atat de peste tot - in limonada, in bere, in guacamole, peste carne, etc, incat credem ca vom ramane pe veci atasati de el) si ne asezam confortabil la meci.
La masa alaturata, un domn traieste intens fiecare faza desi e singur. Intram in vorba, e din Mallorca, dar tine cu Barcelona. Inclusiv in meciul asta. Vine si patronul, sunt amici. El e impotriva Barcelonei, dar nu tine cu Real Madrid (amanunt semnificativ!). Tine cu AC Milan. Isi ia mistourile inevitabile legate de batranii pe care ii cumpara Berlusconi pentru club si apoi, extinzand subiectul, toate glumele legate de apucaturile lui Berlusconi.
Barcelona bate, 3-1, cred. Plecam de acolo bucurosi, din nou, ca putem comunica in spaniola.

Javier. Marta. Taqueria.

E vineri seara, deci iesim in oras :)
Cu Javier, spaniolul care ne-a ajutat cu telefonul in prima seara si Marta, sora lui. Prilej de a mai afla povesti.
Cum de sunt aici?
Sunt din Madrid, au in jur de 30 de ani, parintii lor au murit (fara detalii, dar pare o intamplare socanta) si, imediat dupa asta, au vandut tot ce aveau si au impartit la patru, caci sunt patru frati.

Cu partea ei, Marta a plecat intr-o calatorie lunga in America de Sud (Peru, Bolivia, Argentina) si, de vreo doi ani, locuieste intr-un orasel din nordul Yucatanului. Un orasel mic, fara turisti. A facut un curs de manufactura de bijuterii de argint, lucreaza acum intr-un atelier, are rezidenta (e foarte usor in Mexic sa obtii rezidenta daca faci un pic de scoala locala) si intentioneaza sa stea aici pe termen lung. Vroia sa deschida o cafenea in oraselul ei, dar acum ceva timp a fost acolo o rafuiala legata de droguri, doi oameni au murit, oraselul a trait in panica o saptamana. Acum totul e normal din nou, dar ea s-a hotarat sa mai astepte, sa vada in ce directie evolueaza lucrurile.

E ingrozitoare povestea asta cu rafuielile legate de droguri. In ziare sunt fie imagini infioratoare cu victime, fie stiri optimiste ca Politia a mai prins pe cineva. E trista opozitia intre tara asta frumoasa, intre mandria oamenilor cand vorbesc de ea, intre sloganul "!Mexico, creo en ti!" si realitatea asta chinuitoare.
Yucatanul e protejat, se zice ca baronii drogurilor au si investitii in turism si prefera sa nu piarda aceasta sursa de venit. Noi nu am vazut Cancunul (un pic, din aer doar), dar o plimbare seara in Playa iti da o idee de cati bani se cheltuiesc aici.

Inapoi la vineri seara, Marta, Javier si taqueria.
Javier sta in Playa de cateva luni, fugit de acasa pe perioada nelimitata. Cand n-o sa-i mai placa aici, se intoarce. In Spania, a facut facultatea de management, aici filmeaza turistii care fac scuba si le vinde filmele. Lucreaza pentru un sef limitat, specialist in "merge si asa", "nu conteza ce le vinzi ci cat le vinzi". Dar e la inceput, vrea sa-si "faca mana" si, cand va fi mai sigur de aptitudinile lui, sa lucreze intr-un loc mai bun.

Cu Marta si Javier, am decis sa avem o seara modesta, mexicana. Am ales o taquerie "de mexicani", am cumparat bere de la chiosc, pe care ne-au ascuns-o in pahare de plastic caci "no tenemos licencia", am descoperit tacos de arrachera si pastor, cu frunze de cactus la gratar si salsas mexicane. Bun, bun.
Dar am sfarsit-o european, intr-un bar de pe plaja, band bere si cocktaluri scumpe cu picioarele in nisip. Barul se numeste Fusion, un concept foarte convenabil, pentru ca poti sa amesteci mancare mexicana cu hamburgeri si cartofi prajiti, muzica mexicana cu muzica cubaneza si cu dans din buric.

Ceea ce ni s-a si intamplat!

Cenota El Jardin del Eden

Chiar ca!

Cenotele sunt specifice Yucatanului. Formata din calcar moale (e un fost coral urias), toata peninsula este parcursa de rauri subterane care ajung la suprafata formand aceste puturi cu apa dulce si margini de roca. Apa, filtrata de calcar, e transparenta si pura. Pentru maya, cenotele erau sursa de apa potabila (dar aveau si semnificatie religioasa), toate orasele erau construite in jurul lor. Acum sunt una dintre marile atractii ale Yucatanului, sunt multe, mari si mici, celebre si vizitate masiv sau ascunse. 

El Jardin del Eden e o cenota mai mica la 20 de km sud de Playa del Carmen. Minibusul Colectivo ne lasa pe marginea drumului. Pana la cenota avem de mers vreo 300 de metri. Pe sub arbori tropicali.

Nu e multa lume aici. Cu spaniola invatata in ultimele doua luni (o luna pe Skype, cu Andreea drept profesor, alte 3 saptamani la scoala la Valencia - buna idee, sor-mea), intram in vorba cu te miri cine.

Cu o bunica din Mexico City care isi viziteaza nepotii in Playa - e aici din noiembrie si nu se intoarce decat in aprilie cand se face cald si acolo, si careia ii e frica sa inoate in cenota. Ne povesteste de o alta cenota la care a fost si in capatul careia erau si crocodili (?!), ne povesteste de nepotii ei, artistas care fac jonglerii cu foc, de Mexico City si o depresiune de langa el unde este etern primavara.

Doua doamne, mama si fiica dintr-un sat din apropiere, ne povestesc despre iguane (locul e plin de ele): mananca insecte, flori si... turisti! Asta pentru ca ne vazusera cam alerti in preajma lor :)

Niste baietei grasuni il indeamna pe Teddy sa intre pe sub apa intr-un culoar subteran. Ii vor servi drept ghid. Teddy tiene miedo, dar merge cu ei.
Motivele de miedo (frica) sunt mai multe: iguanele fosnesc prin padure, cenota e adanca, iar sub apa, in laterale, se deschid canale ce se pierd in intuneric. Dar e foarte frumos: fluturi si libelule, pesti, pasari, apa limpede si rece, umbra de padure tropicala.

Asa am deschis La Ruta de Los Cenotes, varianta noastra.